Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe

Recunostinta

Astazi se implineste un an de cand am terminat ultima sedinta de chimioterapie la Viena si am pornit spre casa dupa 4 luni de tratament. Inca simt fiecare traire pe care am avut-o in ziua aceea. Tin minte ca mi se parea ca perfuziile merg mult mai incet si ca totul se misca cu incetinitorul, doar ca sa imi intarzie plecarea si revederea cu Victoria si restul familiei.

Articolul de astazi insa nu mai e despre Viena, ci despre cum a fost acest an pentru mine, pentru noi.

Craciun 2020

Vreau sa va povestesc putin despre cum a fost viata mea in calitate de pacient oncologic dupa finalizarea chimioterapiei.

De la ultima sedinta de chimioterapie a trebuit sa astept o perioada de 6 saptamani, in care nu stiam practic daca tratamemtul a functionat sau daca va trebui sa ma reintorc la spital si sa incerc alte linii de tratament.

In primele doua saptamani m-am simtit inca foarte rau ca urmare a ultimelor „otravuri” care mi-au fost administrate, asa ca nu am avut puterea sa ma gandesc la nimic. Desi era Craciunul, am stat mai mult in pat si am incercat sa imi conserv putina energie pe care o aveam. Parintii mei si ai lui Vali ne-au ajutat mult, ca eu sa am timp sa ma odihnesc.

In urmatoarele doua saptamani, am simtit cum imi recapat treptat puterea. Cu fiecare noua zi reuseam sa stau tot mai mult in picioare si incet incet sa rezist sa ii schimb scutecul Victoriei fara sa lesin de la efort. M-am bucurat de fiecare zambet al ei si nu imi venea sa adorm seara de bucurie ca in sfarsit ne-am intors langa ea.

Cu cat incepeam sa ma simt mai bine, in sufletul meu se instala panica. Gandul ca nu stiu inca daca a functionat tratamentul si ca poate va trebui sa plec din nou ma macina foarte tare. Imi doream sa imi reiau viata mea obisnuita cat mai repede si sa uit de acest episod…dar cum sa uiti cand inca nu ai confirmarea ca esti bine?

Norocul meu a fost acest omulet plin de energie si voie buna, care nu mi-a permis sa raman paralizata de frica. Ea mi-a umplut timpul si m-a facut sa simt ca zilele trec mai usor pana la control.

Am avut parte de tot sprijinul de la sotul meu, care a fost langa mine in fiecare clipa si imi repeta zilnic ca sunt sanatoasa si ca pot face mai multe lucruri decat cu o zi in urma. El m-a ajutat sa imi depasesc limitele si sa nu accept statutul de om bolnav. Mergeam la plimbare cu caruciorul cu Victoria si ne stabileam de fiecare data un obiectiv mai indepartat pana la care sa merg.

A venit in sfarsit si controlul de la Viena. Vestile erau extraordinare! Remisie totala si nu mai trebuia sa urmez niciun tratament. L-am pus pe domnul doctor sa ne repete de cateva ori ca sunt bine, ca sa ni se intipareasca bine in minte. Mi-a explicat ca urmeaza o perioada de 2 ani in care trebuie sa fiu monitorizata pentru a depista din timp daca recidiveaza cancerul si mi-a recomandat sa imi mentin cateterul central montat pe aceasta durata.

Bucuria noastra a fost incomensurabila. In sfarsit puteam sa ma gandesc din nou la faptul ca am un viitor. Imediat ne-am hotarat sa o botezam pe Victoria, caci nu apucasem sa o facem pana sa ma imbolnavesc eu. Botezul a fost o slujba extrem de restransa, doar cu nasii si bunicii. Sanatatea mea subreda si pandemia nu ne-au permis sa extindem invitatiile catre alte persoane dragi pe care le-am fi dorit din suflet sa fie cu noi la acest moment. A fost un moment deosebit si incarcat de emotii.

Cu ocazia botezului, mi-am achizitionat si o peruca, fiindca nu voiam sa ramana in amintirea Victoriei ca la botez mama ei era bolnava.

A fost neplacut sa imi caut peruca potrivita, mai cu seama cu cat magazinul de peruci era la doua usi distanta de sediul Baroului, de care ma legau amintiri foarte frumoase. Imi era foarte rusine sa ma vada lumea in acea stare si imi era teama sa nu cumva sa ma intalnesc cu vreun coleg de breasla. In magazinul de peruci, doamna vanzatoare a fost extrem de amabila. Mi-a oferit tot felul de variante sa incerc si m-a invatat cum sa imi montez peruca. Vali era cu mine acolo si incercam sa facem haz de necaz cand aratam de-a dreptul ridicol cu unele dintre ele. Cu siguranta vi s-a intamplat si voua sa nu fiti multumiti de parul vostru natural, fie ca vorbim de freza sau de culoare. Si eu obisnuiam sa ma plang ca parul meu sta mereu la fel, ca nu pot incerca freze noi. Acum simteam ca nu as putea purta o peruca decat daca e similara cu parul meu de dinainte…as fi vrut una identica daca se putea. Am gasit-o pe cea din poza, care ma prindea destul de bine si am cumparat-o.

A trecut si botezul si m-am mutat in sfarsit cu sotul si fetita noastra in apartamentul nostru de la Timisoara, unde am simtit incet incet ca ne reluam viata de unde fusese intrerupta brusc.

Paradoxal, greul psihic a inceput abia dupa cateva luni dupa finalizarea chimioterapiei. Nu credeam ca e posibil sa fii mai optimist si mai puternic in timpul tratamentului decat la cateva luni dupa ce ai intrat in remisie. In cele 4 luni de la Viena, am fost extrem de echilibrata psihic, motivata fiind de scopul final si de lupta pe care stiam ca trebuie sa o duc. Stiam ca toata lumea avea grija de mine acolo si ca sunt urmarita constant de medici ca sa nu mi se intample nimic rau. Odata intrata insa in ritmul de viata obisnuit, a inceput sa se instaleze frica. E o lupta pe care o duci tu cu tine, fiindca nu mai ai incredere in tine si in corpul tau. Corpul tau ti-a inselat increderea cand s-a imbolnavit si lupta interioara pe care o duci cu tine ca sa iti recapeti increderea e foarte grea.

Am facut cunostinta cu efectele latente ale chimioterapiei agresive care constau in faptul ca te trezesti dimineata si nu te poti misca fiindca esti complet anchilozat. Il rugam pe Vali sa ma ajute sa imi ridice el mainile fiindca ma durea asa tare ca imi dadeau lacrimile. Abia dupa 10 minute de miscari, se incalzea corpul si puteam sa fac activitatile uzuale. Erau cam 4 zile pe saptamana in care ma trezeam asa. Dereglarile hormonale si-au facut si ele de cap. Erau tot felul de senzatii neplacute, care ma faceau sa simt ca nu mai sunt eu si ca nu imi mai cunosc corpul. Aspectul fizic total schimbat e iarasi un factor care te destabilizeaza mental. E greu sa te privesti in oglinda si sa nu te identifici cu ce vezi. Am ramas si cu o neuropatie la degetele de la maini care mi s-a spus ca e posibil sa nu mai treaca. Imi era amortita prima falanga de la toate degetele, ca si cand nu imi apartineau.

Din fericire, majoritatea acestor efecte adverse au trecut dupa jumatate de an. Au ramas doar sporadic zile mai grele, cand trebuie sa ma uit in buletin ca sa ma conving ca am 31 de ani si nu 90.

Cel mai greu insa este sentimentul de frica profunda de a nu recidiva boala, de care nu cred ca voi mai scapa vreodata. Oricate argumente ti-ai da ca esti bine, in momentul in care simti vreo intepatura in locuri in care au existat tumori, inevitabil o iei razna si te-ai duce in secunda urmatoare la control ca sa verifici daca e totul ok. Insa doctorii nu te lasa sa faci CT prea des, fiindca iradierea ar fi prea mare. Asa ca inghiti in sec si mai astepti poate si trei luni pana aflii daca esti in continuare in remisie. Fiecare pacient in remisie trebuie sa invete cum sa isi depaseasca atacurile de panica.

Eu am razbit aceste momente fara ajutor psihologic sau medicamente de anxietate. Din nou, m-a ajutat mult Victoria si faptul ca m-am dedicat total ingrijirii ei impreuna cu Vali, care a ramas cu mine acasa atat timp cat am avut nevoie ca sa ma vindec sufleteste. Faptul ca eram la casuta noastra si traiam o viata obisnuita a fost de asemenea de folos.

Am intrat intr-un grup de suport pentru cei cu acelasi diagnostic ca si mine si am vazut ca toti trecem prin aceleasi etape. Sunt unele lucruri care se schimba iremediabil si le resimti chiar si dupa 10-15 ani de remisie. Ei sunt fratii mei de suferinta si ma simt extrem de apropiata de ei, desi sunt de peste tot din lume si nu ne-am vazut niciodata personal. Cand am o zi proasta, acolo e mai simplu sa scriu, fiindca ei inteleg cel mai bine prin ce trec. Recomand tuturor care sufera de anumite boli sa caute astfel de grupuri fiindca sunt foarte utile. Persoanele din acel grup nu se vor simti niciodata depasite de durerile tale, ci vor sti ce sa iti spuna ca sa te simti mai bine.

Toate clipele grele din acest an, au fost insa dublate de multe alte momente frumoase pe care le-am trait ca mamica a Victoriei si ca sotie a lui Vali. In pragul Sarbatorilor de iarna, vreau sa spun ca sunt recunoscatoare pentru faptul ca Dumnezeu mi-a permis sa asist la cele mai importante repere din dezvoltarea fetitei noastre..am sustinut-o la primii ei pasi, am incurajat-o sa spuna primele ei cuvinte si suntem acolo pentru ea de fiecare data cand isi cauta sprijinul in noi.

Am facut un colaj cu cateva dintre momentele dragi ale acestui an pe care vreau sa le impartasesc cu toate persoanele care ne-au fost aproape sufleteste in tot acest periplu. Sper ca Sarbatorile de iarna sa va gaseasca linistiti, sanatosi si inconjurati de toti cei dragi!

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: