Divortul este una dintre dintre cauzele cele mai frecvente care produc traume adanci atat fostilor soti, cat mai ales copiilor. Cu siguranta orice cuplu care decide sa divorteze si-ar dori sa poata sa aleaga varianta cea mai usoara de a se separa, aceea care va produce cele mai putine traume pe viitor.  Din cauza neintelegerilor dintre parteneri insa, care uneori treneaza de ani de zile, comunicarea dintre soti este aproape imposibila si atunci intervine necesitatea apelarii la un specialist in divorturi care sa creeze liantul dintre cei doi.

Cabinetul nostru de avocatura va ofera exact acest lucru: un mediu sigur in care puteti veni impreuna cu partenerul dumneavoastra exact in momentul de criza in care pare ca nu mai exista nicio solutie de a va mai intelege. Oferim deopotriva consultanta juridica, cat si consultanta psihologica, intrucat punem pret pe restabilirea comunicarii dintre soti.

Daca la incheierea casatoriei aveti in jurul vostru toata familia si prietenii care va sustin si sarbatoresc impreuna cu voi dragostea, de cele mai multe ori, atunci cand intervine decizia de a divorta, familia si prietenii ori vor veni cu sfaturi care poate mai rau va afunda in probleme, ori se vor indeparta o perioada pana simt ca “a trecut criza”, fiindca nu vor sa fie prinsi la mijloc. Ca urmare, in acele clipe este imperios necesar sa primiti sfaturi doar de la persoane avizate si obiective, care va pot ajuta sa depasiti un moment dificil din viata voastra.  

CE PUTEM FACE NOI in concret pentru DUMNEAVOATRA?

• In prima faza, ne intalnim cu sotul/sotia care constientizeaza ca exista o problema majora in relatia sa si care doreste sa afle o opinie avizata despre posibilitatile pe care le are. In cadrul intalnirii se completeaza un chestionar  in urma caruia echipa noastra specializata (avocat impreuna cu psihoterapeut de cuplu ) creioneaza cea mai buna strategie de abordare a partenerului de viata, astfel incat sa va aducem fata in fata la o discutie deschisa in care sa analizam situatia in care va aflati.

• Din acest punct, in functie de cum decurge intalnirea, veti putea alege sa continuati cu mai multe sedinte de terapie de cuplu menite sa va salveze casnicia sau veti constientiza impreuna cu partenerul dumneavoastra ca divortul este inevitabil. In cazul in care veti alege cea de a doua optiune, va oferim consultanta juridica, cat si psihologica pe mai multe paliere.

• Din punct de vedere juridic va vom ajuta sa gasiti tipul de divort care se potriveste cel mai bine cazului dumneastra si vom analiza in cel mai mic amanunt detaliile privind autoritatea parinteasca, programul de vizita al copiilor, elemente care tin de situatia locativa viitoare a sotilor, pensia de intretinere care urmeaza a fi achitata si modalitatea in care se va efectua plata ei, revenirea la numele anterior casatoriei sau pastrarea acestuia etc.

• Din punct de vedere psihologic, va oferim posibilitatea de a face in mod individual terapie pentru a va obisnui treptat cu ideea de separare si tot ce presupune ea.

• Nu in ultimul rand si cel mai IMPORTANT aspect, va consiliem in privinta modului in care e cel mai putin traumatizant pentru copii sa le impartasiti aceasta veste si va suntem alaturi pe toata durata divortului cu sfaturi privind modalitatea in care sa faceti tranzitia de la o locuinta la doua locuinte separate si la implementarea programului de vizitare. Astfel evitam situatiile extrem de deranjante in care sotii utilizeaza copiii ca arme pentru a se razbuna pe partenerul de viata si in care se produc trauma ireversibile.

Daca vrei sa aflii mai multe detalii despre programul nostru sau vrei deja sa te planifici la prima intalnire cu consultantul in divorturi, te aspteptam sa ne scrii pe mail la adresa: boc.andrada@gmail.com sau pe whats’app la nr de telefon: 0766253276.  

ALEGE INTELEPT !

Fiindca se apropie sezonul concediilor de vara in care tot mai multa lume se orienteaza spre strainatate, m-am gandit sa vin in ajutorul vostru cu cateva informatii utile despre conditiile pe care trebuie sa le indepliniti la iesirea din tara cu copilul minor.

Am facut un rezumat al acestor conditii si le-am impartit pe mai multe categorii, astfel incat sa gasiti cat mai usor informatia care va intereseaza.

PRIMA CONDITIE: DEPUNEREA CERERII SI OBTINEREA PASAPORTULUI pentru minor

• Minorul sub 14 ani are nevoie in primul rand de PASAPORT (simplu electronic, simplu temporar)! Certificatul de nastere NU ESTE DOCUMENT DE CALATORIE si asadar nu veti putea calatori cu acest act. Programarea pentru emiterea pasaportului se poate face online la adresa: https://epasapoarte.ro/. (In cazul in care aveti deja stabilita data excursiei si nu mai sunt locuri disponibile pentru programarea pasaportului decat foarte tarziu, va ajuta sa stiti ca exista posibilitatea sa va accepte si fara programare la finalul programului la serviciul de pasapoarte in eventualitatea in care nu se prezinta cineva care avea deja programare sau puteti incerca la servicul de pasapoarte din judetul invecinat). La depunerea cererilor care privesc eliberarea unui pasaport simplu electronic prezenta minorului este obligatorie! Daca doriti eliberarea unui pasaport simplu temporar, atunci nu este obligatorie prezenta, fiind posibila depunerea a doua fotografii color identice ale minorului, avand dimensiunile 3,5×4,5 cm, care se confirma in fata functionarului care primeste cererea de catre persoana care o formuleaza. Cererea de obtinere a pasaportului se depune la cererea ambilor parinti. Prin exceptie, aceasta se depune de catre parintele supravietuitor, de catre parintele care are autoritate exclusiva asupra minorului, stabilita prin hotarare judecatoreasca definitiva sau de catre reprezentantul legal al minorului. Este foarte important sa stiti ca in cazul in care exista neintelegeri intre parinti cu privire la exprimarea acordului sau unul dintre parinti se afla in imposibilitatea de a-si exprima vointa, se poate obtine acest acord prin hotarare judecatoreasca, iar un avocat va poate ajuta cu aceste formalitati. IMPORTANT: In anumite cazuri expres prevazute de lege nu mai este necesar acordul celuilalt parinte la depunerea cererii de obtinere a pasaportului, respectiv, daca minorul urmeaza sa se deplaseze in strainatate pentru a urma un tratament medical fara de care viata ori sanatatea ii este pusa in pericol si nu exista timp pentru obtinerea acordului celuilalt parinte sau daca minorul trebuie sa se deplaseze in strainatate pentru a participa la concursuri oficiale sau studii.
• Minorul peste 14 ani, depune cererea de obtinere a pasaportului personal, insa cu acordul ambilor parinti. In cazurile de exceptie, cand este vorba despre un parinte supravietuitor sau exista hotarare judecatoreasca de exercitare exclusiva a autoritatii parintesti ori dupa caz a fost numit un reprezentant legal, atunci minorul trebuie sa obtina acordul acestei persoane. IMPORTANT: In anumite cazuri expres prevazute de lege nu mai este necesar acordul celuilalt parinte la depunerea cererii de obtinere a pasaportului, respectiv, daca minorul urmeaza sa se deplaseze in strainatate pentru a urma un tratament medical fara de care viata ori sanatatea ii este pusa in pericol si nu exista timp pentru obtinerea acordului celuilalt parinte sau daca minorul trebuie sa se deplaseze in strainatate pentru a participa la concursuri oficiale sau studii.

A DOUA CONDITIE: ACTE NECESARE in functie de persoanele care il insotesc la iesirea din tara pe minor

• Minorul insotit de ambii parinti sau de reprezentantii legali: copilul are nevoie doar de pasaport sau carte de identitate valabile
• Minorul insotit doar de catre un singur parinte (sau reprezentant legal): a) pasaport sau carte de identitate valabile b) parintele insotitor prezinta o declaratie notariala a celuilalt parinte, din care rezulta acordul acestuia cu privire la efectuarea calatoriei, statul/statele de destinatie precum si cu privire la perioada acesteia. Prin exceptie, nu este necesara aceasta declaratie in cazul parintelui supravietuitor, fiind suficienta prezentarea certificatului de deces si nici in situatia in care exista hotarare judecatoreasca definitiva prin care se stabileste exercitarea autoritatii exclusive asupra minorului de catre parintele care il insoteste, fiind obligatorie prezentarea acesteia in original cu mentiunea definitiva. IMPORTANT: Declaratia notariala poate fi eliberata, in tara, la birourile notariale sau in strainatate, la misiunile diplomatice si oficiile consulare ale Romaniei. Este recomandat sa rezolvati cu declaratia notariala din timp, daca parintele al carui acord este necesar se afla in strainatate, intrucat in anumite locatii dureaza destul de mult pana obtineti o programare la oficiul consular. De asemenea, aveti nevoie de aceasta declaratie in original, astfel incat sa bugetati si perioada de timp necesara ca acest act sa ajunga in posesia dumneavoastra.
• Minorul insotit de un adult care NU este parinte lui sau reprezentatul legal: a) pasaport sau carte de identitate valabile b) adultul insotitor prezinta prezinta extrasul de cazier judiciar c) adultul insotitor prezinta si o declaratie a ambilor parinti sau a parintelui care are autoritatea exclusiva asupra minorului, a parintelui supravietuitor sau a reprezentantului legal, care cuprinde acordul acestor cu privire la efectuarea calatoriei respective, statul/statele de destinatie, perioada in care urmeaza sa se desfasoare calatoria, datele de identitate ale insotitorului respectiv. IMPORTANT: In anumite cazuri expres prevazute de lege nu mai este necesar acordul celuilalt parinte la depunerea cererii de obtinere a pasaportului, respectiv, daca minorul urmeaza sa se deplaseze in strainatate pentru a urma un tratament medical fara de care viata ori sanatatea ii este pusa in pericol si nu exista timp pentru obtinerea acordului celuilalt parinte sau daca minorul trebuie sa se deplaseze in strainatate pentru a participa la concursuri oficiale sau studii.

ALTE ASPECTE IMPORTANTE:

• Minorii care sunt cetateni romani, chiar daca au si o alta cetatenie si chiar daca prezinta pentru trecerea frontierei doar documente eliberate de catre autoritatile straine, li se aplica prevederile actelor normative cu privire la cetatii romani la iesirea din tara. Politia de Frontiera Romana solicita declaratii de acord de calatorie in straintate, atat copilului minor care poseda doar cetatenie romana, cat si celui care detine, pe langa cetatenia romana si cetatenia altui stat.
• Hotararile judecatoresti prezentate trebuie sa cuprinda stampila instantei, in original. Hotararile pronuntate in strainatate trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute de lege pentru recunoasterea si punerera in executare ( puteti obtine mai multe informatii despre procedura recunoasterii hotararilor din strainatate consultand un avocat). Hotararea pronuntata in strainatate care indeplineste conditiile pentru recunoastere, declaratia si procura speciala incheiate la autoritatile straine competente, trebuie sa fie insotite de o traducere legalizata.
• Actele de stare civila ale cetatenilor romani eliberate de autoritati straine trebuie sa fie inscrise sau transcrise in registrele de stare civila, potrivit legii.

Pentru mai multe informatii, va sfatuiesc sa consultati urmatoarea pagina:

https://www.politiadefrontiera.ro/en/main/pg-conditii-de-iesire-din-tara-pentru-cetatenii-romani-minori-59.html.

Mi-am început stagiatura în avocatura la scurt timp după ce am dat examenul de admitere în profesia de avocat în cadrul Baroului București. Deși aș fi avut posibilitatea să mă bucur o perioada mai lunga de vacanță după mii de pagini învățate, am fost nerăbdătoare să îmi găsesc un maestru și să încep să lucrez. Eram cât se poate de entuziasmată că pot în sfârșit să aplic în practică tot ce citisem anterior în cărți.

Am vrut să împărtășesc cu voi această parte din mine care adoră avocatura și tot ceea ce presupune ea.

Mi s-a întâmplat de multe ori să discut cu oameni care nu au tangență cu domeniul dreptului și care consideră avocații ca fiind acei magnați care jecmănesc oamenii sărmani cu promisiuni deșarte. Am exagerat poate puțin descrierea, dar oricum nu e departe de ceea ce mi-a fost dat să aud. Lumea consideră că avocatul este acela care apără criminalii și hoții sau care păcălește lumea. Nu am încercat până acum să schimb opinia publică despre breasla noastră, însă vreau să vă prezint și o altă viziune asupra muncii de avocat. Avocatura implica mult mai mult decât dreptul penal, fiind acoperite și arii precum dreptul familiei, succesiuni, contracte, dreptul muncii, dreptul proprietății intelectuale, drept societar etc. Dreptul penal este doar mult mai mediatizat și faptele sunt de cele mai multe ori denaturate de presă. Avocatul nu se identifică niciodata cu infractorul și ceea ce se întâmplă în sala de judecată este de fapt asigurarea că acelui inculpat i se aplica în mod corect legea.

Avocatul este acea persoana pe care e bine sa o ai în contactele telefonului tău, fiindcă este exact omul de care ai nevoie atunci când te confrunți cu o problemă și nu ai idee cum să o rezolvi. Avocatura nu presupune doar procese, o mare parte a activității profesionale include acordarea de consultanță pe o serie de probleme juridice.

Spre exemplu, până să îmi incep stagiatura, nu mi-am dat seama cât e de greșit ca actele de stare civilă ale unei familii și contractele aferente proprietăților să fie împrăștiate prin toate sertarele locuintei, uneori chiar în mai multe locuințe. De asemenea nu verificasem niciodată până atunci dacă în actele de stare civilă ale ascendenților mei s-au strecurat erori. Ca să îți pui ordine în acte și să știi cum să faci acest lucru eficient, îți poți suna avocatul. Atunci când vrei să cumperi o casă sau un teren și vrei să verifice cineva competent actele fostului proprietar, tot la avocat apelezi. Dacă începi un job nou și nu înțelegi pe deplin clauzele din contract, îți poți suna avocatul și îl poți întreba dacă există vreo capcana în acel contract. Înainte să te căsătorești, e bine să discuți cu avocatul despre modificarea actelor de stare civilă și despre impactul modificării acestora asupra altor contracte civile pe care le ai. Dacă întâmpină copilul tău vreo problema de bullying la școală sau e implicat în diverse activități potențial periculoase, avocatul te poate ajuta să îi explici acestuia toate aceste aspecte și puteți găsi o soluție împreună. Instituția avocatului familiei este cât se poate de sănătoasă și te poate scuti de foarte multe probleme ulterioare. De regulă, în România, familiile își aleg un avocat care să le rezolve toate problemele abia după ce se confruntă cu o situație mai gravă. Ideal ar fi să ai deja un abonament la un avocat înainte de a ajunge într-o situație urgentă.

Revenim acum la periplul meu inițiatic de la București. Eu, absolventă a Facultătii de drept de la Timișoara, am luat viața în piept și am decis să aleg varianta grea pentru mine, aceea de a face stagiatura în București. La acel moment, nu cunoșteam pe nimeni care să fi avut cât de cât vreo legătură cu avocatura, așa că am pornit efectiv cu cv-ul și scrisorile de recomandare în mână și le-am depus în locurile pe care eu le-am considerat utile pentru mine. Am depus cv-uri deopotrivă la case mari de avocatura, cât și la cabinete individuale de avocat.

Deși am fost acceptată în mai multe locuri, am ales cu sufletul. Am ales singurul maestru care la interviu nu m-a închis între patru pereți pentru a mă testa din nou din cunostinte juridice ( după ce tocmai trecusem de proba de la examenul de admitere în Barou), ci persoana care mi-a testat caracterul.

Maestrul meu m-a lăsat să aștept la interviu 2 ore lângă bancomatul din interiorul Curții de Apel București în sala pașilor pierduți, răstimp în care el mă studia de la etaj că să vadă cum reacționez. Apoi, văzând că nu renunț, a venit la mine și m-a invitat să mergem la o discuție, pe bancă, în parcul din spatele instanței. Pe acea banca mi-a prezentat o serie de situații de viață, la care eu a trebuit să spun cum as reacționa. Apoi a fost printre puținii maeștri care m-au întrebat cum îmi imaginez eu stagiatura și ce îmi doresc eu de la acești doi ani de inițiere. Am fost atât de bucuroasă de cum a decurs interviul încât am uitat sa discut și aspectul financiar al stagiaturii. A rămas să vin o zi în practică pentru a vedea cum funcționează cabinetul acestuia și să decidem ulterior dacă vom colabora.

A venit și ziua mult așteptată, în care urma să văd ce înseamnă cu adevărat să fii avocat. Ne-am întâlnit tot la Curtea de Apel București fiindcă avea o cauză acolo. L-am urmărit pledând cu patos și apoi ne-am grăbit să ajungem la Judecătoria Sector 3 unde avea un alt dosar. Am ascultat cu atenție și pledoaria de acolo și pe urmă mi-a spus că trebuie să fugim, la propriu, distanța dintre Judecătoria Sector 3 și Judecătoria Sector 1, fiindcă îl anunțase deja studenta din practică faptul că urma cauza lui la rând foarte curând. Eu eram îmbrăcată office, cu tocuri înalte și în pofida acestui aspect, am fugit mai repede și mai bine decât la orice oră de sport de până atunci. Am intrat în sala de judecată exact când striga cauza maestrului meu și cu un calm desăvârșit s-a prezentat impecabil și la acest dosar. Deși mai tânără cu mai bine de 15 ani, mie mi-a luat minute bune să îmi recapăt suflul.

Probabil că pe foarte mulți stagiari, i-ar fi speriat cumplit o astfel de abordare și li s-ar fi părut neprofesională. Mie însă mi s-a părut exact mediul de care aveam nevoie ca să evoluez. Dintotdeauna am învățat cele mai multe lucruri de la oameni care și-au dat silința să mă cunoască și care și-au dorit să devin mai bună. La alte interviuri m-am simțit ca o piesă de puzzle care trebuia să înlocuiască o alta piesă de puzzle. Conta doar să am cunoștințele teoretice necesare fiindcă de latura umană oricum nu avea nimeni timp. Descurajez total o astfel de stagiatură și, din păcate, mulți colegi au acceptat să lucreze în astfel de locuri, doar pentru că era considerabil mai bine din punct de vedere financiar.

Eu am fost norocoasă din punctul acesta de vedere, fiindcă părinții mei, văzând cât sunt de încântată de maestrul meu, m-au ajutat financiar ca să îmi pot permite să locuiesc în chirie în București pe perioada stagiaturii și să am stagiatura pe care mi-o doream.

În primele 4 luni am evoluat enorm. Maestrul meu avea un rulaj constant de aproximativ 70 de dosare pe rol și aveam zilnic cauze, atât în București, cât și în alte zone din țară. Am avut zile în care pledam în 3 orașe diferite ale țării și ajungeam acasă doar cât să apuc să dorm câteva ore pentru a o lua de la capăt a doua zi. Cu toate astea, făceam toate aceste lucruri cu nesaț și absorbeam fiecare informație pe care o descopeream de la maestrul meu și de la cei din jur, pornind de la intonatia cu care își susținea cauza și terminând cu modul în care își pregătea dosarele.

După 5 luni, deja pledam în 80% dintre dosare, cu maestrul langa mine, gata să mă salveze daca aș fi avut nevoie. La început a stat lângă mine, apoi stătea pe ultima bancă din sală, doar ca să îmi asculte pledoaria. Nu știu câți dintre stagiari au o astfel de șansă. Participam la toate ședințele cu clienții și am urmărit îndeaproape toți pașii necesari pentru a administra un cabinet individual de avocatură de succes. În același timp începusem și cursurile de perfecționare pentru avocații stagiari și mă străduiam să îmi împart timpul pentru a le face pe toate cât mai bine.

Primul an de stagiatura, pot afirma cu tărie, că a fost armata mea. Am descoperit cum e să te gospodărești singură, cum e să îți drămuiești banii că să îți ajungă pentru toată luna și cum e să nu îți poți vedea familia chiar și când eram în același oraș, fiindcă nu aveam timp. Nu mi-a ieșit totul perfect din prima, dar am învățat initial din greșelile mele și apoi am învățat din greșelile altora.

Maestrul meu a avut încredere în mine. Asta am simțit de la început și așa am crescut eu în avocatură, ca un avocat cu aripi. A fost extrem de critic cu mine și m-a făcut să plâng de nenumărate ori. Ocazional ne-am și certat când aveam viziuni diferite asupra dosarelor, în același parc în care am avut interviul. Însă, nu m-am plictisit nici o secundă, iar senzația de bucurie pe care o aveam atunci când primeam vestea că am câștigat încă o cauză era incomensurabilă. Satisfacția pe care o resimți atunci când îi poți spune clientului tău că i-ai rezolvat o problema pe care el ți-a încredințat-o e maximă.

Mi-am finalizat stagiatura prin participarea la un concurs ce presupunea prezentarea unei teme juridice la Palatul Parlamentului, în fața tuturor Decanilor Barourilor din tara și a unor distinși invitați din alte țări. Emoția pe care am resimțit-o prezentând tema mea în fața unui auditoriu atât de însemnat a fost imensă, însă odată ajunsă pe podium, am devenit Andrada – avocatul stăpân pe sine și am vorbit elocvent și fără probleme. M-am bucurat enorm când la final am fost recompensată cu o plasă întreagă de tratate de drept, proaspăt scoase de la editură și care m-ar fi costat o mică avere. Apoi, a urmat un bal al avocaților unde am avut onoarea sa îl cunosc și pe Decanul Baroului Timiș de la vremea respectivă.

Din al doilea an de stagiatură, am știut deja că vreau sa îmi deschid propriul cabinet de avocatură și să lupt pentru a-mi forma clientela. Mi-am deschis cabinet în București, însă după un an, mi-am dorit să mă întorc în Timișoara și să încerc să îmi fac un drum și acasă.

Primul contact cu colegii din Baroul Timiș a fost la Balul avocaților, unde am mers însoțită de soțul meu. Toată lumea era convinsă că el este avocatul și eu însoțitoarea lui. Apoi, mai mereu, îmi spuneau colegii că am accent de București și că nu sunt din zonă. Nu mi-a fost foarte ușor să mă readaptez înapoi acasă, însă nu am regretat decizia luată. Știam că la un moment dat, lucrurile se vor aranja și voi putea profesa liniștită. Baroul București va rămâne mereu în sufletul meu ca fiind locul meu de început, locul unde mereu voi pleda cu drag și unde am lăsat oameni dragi mie, însă Baroul Timiș este acum casa mea.

Am avut șansa de a colabora cu o firmă foarte bună de avocatura din Timișoara, unde m-am dezvoltat profesional și pe alte arii decât cele în care lucrasem cu precădere în București, continuând totodată să lucrez și la cabinetul meu individual de avocatură. Toate acestea le-am făcut până la intrarea in concediul de creștere copil.

Cu mare bucurie, vă anunț astăzi revenirea mea în profesie, în cadrul cabinetului individual de avocatură, după o perioadă în care am fost deopotrivă în concediu de creștere copil și mi-am revenit după tratamentul cu chimioterapie și imunoterapie pentru limfomul non-hodjkin.

Am revenit cu alt elan, altă mentalitate și cu o dorință nemărginită de a rezolva problemele persoanelor din jurul meu.

Am fost întrebată de multe ori cum este să devii părinte. Cea mai ușoară explicație o pot oferi prin următoarea analogie:

Atunci când două persoane își unesc destinul și decid să devină una, e precum tulpina unei plante care primăvara străpunge pământul înghețat. Iubirea e atât de frumoasă și de puternică încât vârful ei reușește să iasă la suprafață și devine vizibilă întregii lumi. Această tulpina verde e impresionanta în creșterea ei și e atât de frumos să o urmărești cum se dezvoltă, cum face frunze și devine tot mai viguroasă. 

Ce se întâmplă însă când cei doi devin părinți? Din tulpină se dezvoltă o minunată floare. Din mine și din Vali a ieșit o floare de mai…o mică panseluță. 

Odată cu apariția florii, toată atenția lumii se concentrează pe frumusețea ei, iar tulpina dobândește de acum un rol secundar, însă extrem de important, acela de susținere a vieții. Așa se desăvârșește iubirea, prin micuța floare. Bucuria tulpinii este de acum să mențină floarea cât mai frumoasă și să reziste chiar și la cele mai nefavorabile condiții, măcar cât să apuce noua floricică să își împrăștie semințele și să creeze din nou viață la rândul ei. Ea o ghidează spre soare și o ferește cu frunzele ei de vânt.

Nici rădăcinile nu sunt de neglijat, căci bunicii au un rol extraordinar în dezvoltarea micutei floricele oferindu-i în primul rând stabilitate.

În timp, unele tulpini se dezvoltă în adevărate tufe, cu o mulțime de floricele. Ce poate fi mai frumos decât un trandafir agățător cu multe multe flori, fiecare mai frumoasă decât cealaltă.
Momentan, ne bucurăm de floricica noastră și ne îmbătăm cu mireasma ei de mai, cu gândul că poate, cândva,  vom deveni și noi o tufă. 

Astazi se implineste un an de cand am terminat ultima sedinta de chimioterapie la Viena si am pornit spre casa dupa 4 luni de tratament. Inca simt fiecare traire pe care am avut-o in ziua aceea. Tin minte ca mi se parea ca perfuziile merg mult mai incet si ca totul se misca cu incetinitorul, doar ca sa imi intarzie plecarea si revederea cu Victoria si restul familiei.

Articolul de astazi insa nu mai e despre Viena, ci despre cum a fost acest an pentru mine, pentru noi.

Vreau sa va povestesc putin despre cum a fost viata mea in calitate de pacient oncologic dupa finalizarea chimioterapiei.

De la ultima sedinta de chimioterapie a trebuit sa astept o perioada de 6 saptamani, in care nu stiam practic daca tratamemtul a functionat sau daca va trebui sa ma reintorc la spital si sa incerc alte linii de tratament.

In primele doua saptamani m-am simtit inca foarte rau ca urmare a ultimelor „otravuri” care mi-au fost administrate, asa ca nu am avut puterea sa ma gandesc la nimic. Desi era Craciunul, am stat mai mult in pat si am incercat sa imi conserv putina energie pe care o aveam. Parintii mei si ai lui Vali ne-au ajutat mult, ca eu sa am timp sa ma odihnesc.

In urmatoarele doua saptamani, am simtit cum imi recapat treptat puterea. Cu fiecare noua zi reuseam sa stau tot mai mult in picioare si incet incet sa rezist sa ii schimb scutecul Victoriei fara sa lesin de la efort. M-am bucurat de fiecare zambet al ei si nu imi venea sa adorm seara de bucurie ca in sfarsit ne-am intors langa ea.

Cu cat incepeam sa ma simt mai bine, in sufletul meu se instala panica. Gandul ca nu stiu inca daca a functionat tratamentul si ca poate va trebui sa plec din nou ma macina foarte tare. Imi doream sa imi reiau viata mea obisnuita cat mai repede si sa uit de acest episod…dar cum sa uiti cand inca nu ai confirmarea ca esti bine?

Norocul meu a fost acest omulet plin de energie si voie buna, care nu mi-a permis sa raman paralizata de frica. Ea mi-a umplut timpul si m-a facut sa simt ca zilele trec mai usor pana la control.

Am avut parte de tot sprijinul de la sotul meu, care a fost langa mine in fiecare clipa si imi repeta zilnic ca sunt sanatoasa si ca pot face mai multe lucruri decat cu o zi in urma. El m-a ajutat sa imi depasesc limitele si sa nu accept statutul de om bolnav. Mergeam la plimbare cu caruciorul cu Victoria si ne stabileam de fiecare data un obiectiv mai indepartat pana la care sa merg.

A venit in sfarsit si controlul de la Viena. Vestile erau extraordinare! Remisie totala si nu mai trebuia sa urmez niciun tratament. L-am pus pe domnul doctor sa ne repete de cateva ori ca sunt bine, ca sa ni se intipareasca bine in minte. Mi-a explicat ca urmeaza o perioada de 2 ani in care trebuie sa fiu monitorizata pentru a depista din timp daca recidiveaza cancerul si mi-a recomandat sa imi mentin cateterul central montat pe aceasta durata.

Bucuria noastra a fost incomensurabila. In sfarsit puteam sa ma gandesc din nou la faptul ca am un viitor. Imediat ne-am hotarat sa o botezam pe Victoria, caci nu apucasem sa o facem pana sa ma imbolnavesc eu. Botezul a fost o slujba extrem de restransa, doar cu nasii si bunicii. Sanatatea mea subreda si pandemia nu ne-au permis sa extindem invitatiile catre alte persoane dragi pe care le-am fi dorit din suflet sa fie cu noi la acest moment. A fost un moment deosebit si incarcat de emotii.

Cu ocazia botezului, mi-am achizitionat si o peruca, fiindca nu voiam sa ramana in amintirea Victoriei ca la botez mama ei era bolnava.

A fost neplacut sa imi caut peruca potrivita, mai cu seama cu cat magazinul de peruci era la doua usi distanta de sediul Baroului, de care ma legau amintiri foarte frumoase. Imi era foarte rusine sa ma vada lumea in acea stare si imi era teama sa nu cumva sa ma intalnesc cu vreun coleg de breasla. In magazinul de peruci, doamna vanzatoare a fost extrem de amabila. Mi-a oferit tot felul de variante sa incerc si m-a invatat cum sa imi montez peruca. Vali era cu mine acolo si incercam sa facem haz de necaz cand aratam de-a dreptul ridicol cu unele dintre ele. Cu siguranta vi s-a intamplat si voua sa nu fiti multumiti de parul vostru natural, fie ca vorbim de freza sau de culoare. Si eu obisnuiam sa ma plang ca parul meu sta mereu la fel, ca nu pot incerca freze noi. Acum simteam ca nu as putea purta o peruca decat daca e similara cu parul meu de dinainte…as fi vrut una identica daca se putea. Am gasit-o pe cea din poza, care ma prindea destul de bine si am cumparat-o.

A trecut si botezul si m-am mutat in sfarsit cu sotul si fetita noastra in apartamentul nostru de la Timisoara, unde am simtit incet incet ca ne reluam viata de unde fusese intrerupta brusc.

Paradoxal, greul psihic a inceput abia dupa cateva luni dupa finalizarea chimioterapiei. Nu credeam ca e posibil sa fii mai optimist si mai puternic in timpul tratamentului decat la cateva luni dupa ce ai intrat in remisie. In cele 4 luni de la Viena, am fost extrem de echilibrata psihic, motivata fiind de scopul final si de lupta pe care stiam ca trebuie sa o duc. Stiam ca toata lumea avea grija de mine acolo si ca sunt urmarita constant de medici ca sa nu mi se intample nimic rau. Odata intrata insa in ritmul de viata obisnuit, a inceput sa se instaleze frica. E o lupta pe care o duci tu cu tine, fiindca nu mai ai incredere in tine si in corpul tau. Corpul tau ti-a inselat increderea cand s-a imbolnavit si lupta interioara pe care o duci cu tine ca sa iti recapeti increderea e foarte grea.

Am facut cunostinta cu efectele latente ale chimioterapiei agresive care constau in faptul ca te trezesti dimineata si nu te poti misca fiindca esti complet anchilozat. Il rugam pe Vali sa ma ajute sa imi ridice el mainile fiindca ma durea asa tare ca imi dadeau lacrimile. Abia dupa 10 minute de miscari, se incalzea corpul si puteam sa fac activitatile uzuale. Erau cam 4 zile pe saptamana in care ma trezeam asa. Dereglarile hormonale si-au facut si ele de cap. Erau tot felul de senzatii neplacute, care ma faceau sa simt ca nu mai sunt eu si ca nu imi mai cunosc corpul. Aspectul fizic total schimbat e iarasi un factor care te destabilizeaza mental. E greu sa te privesti in oglinda si sa nu te identifici cu ce vezi. Am ramas si cu o neuropatie la degetele de la maini care mi s-a spus ca e posibil sa nu mai treaca. Imi era amortita prima falanga de la toate degetele, ca si cand nu imi apartineau.

Din fericire, majoritatea acestor efecte adverse au trecut dupa jumatate de an. Au ramas doar sporadic zile mai grele, cand trebuie sa ma uit in buletin ca sa ma conving ca am 31 de ani si nu 90.

Cel mai greu insa este sentimentul de frica profunda de a nu recidiva boala, de care nu cred ca voi mai scapa vreodata. Oricate argumente ti-ai da ca esti bine, in momentul in care simti vreo intepatura in locuri in care au existat tumori, inevitabil o iei razna si te-ai duce in secunda urmatoare la control ca sa verifici daca e totul ok. Insa doctorii nu te lasa sa faci CT prea des, fiindca iradierea ar fi prea mare. Asa ca inghiti in sec si mai astepti poate si trei luni pana aflii daca esti in continuare in remisie. Fiecare pacient in remisie trebuie sa invete cum sa isi depaseasca atacurile de panica.

Eu am razbit aceste momente fara ajutor psihologic sau medicamente de anxietate. Din nou, m-a ajutat mult Victoria si faptul ca m-am dedicat total ingrijirii ei impreuna cu Vali, care a ramas cu mine acasa atat timp cat am avut nevoie ca sa ma vindec sufleteste. Faptul ca eram la casuta noastra si traiam o viata obisnuita a fost de asemenea de folos.

Am intrat intr-un grup de suport pentru cei cu acelasi diagnostic ca si mine si am vazut ca toti trecem prin aceleasi etape. Sunt unele lucruri care se schimba iremediabil si le resimti chiar si dupa 10-15 ani de remisie. Ei sunt fratii mei de suferinta si ma simt extrem de apropiata de ei, desi sunt de peste tot din lume si nu ne-am vazut niciodata personal. Cand am o zi proasta, acolo e mai simplu sa scriu, fiindca ei inteleg cel mai bine prin ce trec. Recomand tuturor care sufera de anumite boli sa caute astfel de grupuri fiindca sunt foarte utile. Persoanele din acel grup nu se vor simti niciodata depasite de durerile tale, ci vor sti ce sa iti spuna ca sa te simti mai bine.

Toate clipele grele din acest an, au fost insa dublate de multe alte momente frumoase pe care le-am trait ca mamica a Victoriei si ca sotie a lui Vali. In pragul Sarbatorilor de iarna, vreau sa spun ca sunt recunoscatoare pentru faptul ca Dumnezeu mi-a permis sa asist la cele mai importante repere din dezvoltarea fetitei noastre..am sustinut-o la primii ei pasi, am incurajat-o sa spuna primele ei cuvinte si suntem acolo pentru ea de fiecare data cand isi cauta sprijinul in noi.

Am facut un colaj cu cateva dintre momentele dragi ale acestui an pe care vreau sa le impartasesc cu toate persoanele care ne-au fost aproape sufleteste in tot acest periplu. Sper ca Sarbatorile de iarna sa va gaseasca linistiti, sanatosi si inconjurati de toti cei dragi!

In primii ani de cand ti s-a nascut copilul se intampla un fenomen foarte interesant. Se ridica deodata un val de pe ochi si descoperi toate sacrificiile si daruirea parintilor tai in cresterea si dezvoltarea ta ca om.

Desigur ca de-a lungul vietii ai observat in mai multe randuri grija lor pentru tine…poate chiar le-ai si multumit, insa aprecierea profunda fata de ei cred ca apare de cele mai multe ori abia atunci cand ai propriul copil. Abia atunci realizezi cat e de frumos si greu deopotriva sa modelezi viata unui pui de om.

Acest articol va fi asadar o scrisoare publica de multumire catre parintii mei, care anul acesta au implinit 40 de ani de casnicie. Pentru mine, ei au fost etalonul unei casnicii reusite. Afirm cu cea mai mare siguranta ca si astazi, mama si tata se iubesc la fel de tare ca in ziua in care s-au casatorit.

Eram in burtica mamei cand a izbucnit Revolutia de la Timisoara. Am in minte imaginea descrisa de mama cu ea traversand strada in fata unui convoi de tancuri, care i-a acordat prioritate, fiindca era insarcinata. Nu pot decat sa imi imaginez teama pe care o resimtea stiind ca urmeaza sa nasca intr-o perioada incerta politic. Fac parte din generatia 90′ si ma bucur mult ca e asa, fiindca am avut sansa de a fi expusa la multe lucruri de care parintii mei au fost privati cand erau mici.

Asadar, inca de dinainte de a ma naste, ii datorez mamei mele multumiri pentru doua lucruri: primul – ca a avut grija sa ma tina in siguranta in timpul Revolutiei, al doilea – ca si-a dat seama ca eu nu sughitam de fapt in burtica, ci ma sufocam fiindca aveam mai multe circulare de cordon ombilical in jurul gatului. La insistentele ei, doctorul obstetrician a facut mai multe investigatii si a decis sa ma nasc mai repede prin cezariana. Altfel, nu mai avea cine sa scrie pe acest blog astazi.

Parintii mei lucrau departe de casa, caci fusesera repartizati la Dragasani cu munca, iar dupa nasterea mea, au reusit cu alte sacrificii sa vina in Lugoj, aproape de bunicii mei materni si paterni. De ce spun alte sacrificii? Pentru ca fiecare dintre ei a refuzat posturi foarte bune doar ca sa fie familia unita intr-un singur loc, iar eu si sora mea sa crestem intr-un mediu sigur, inconjurate de multa iubire.

Asadar, primii ani din viata i-am petrecut in casa impreuna cu bunicii materni si in acelasi oras cu bunicii paterni. Eu nu am avut „sat” ca alti colegi pe care ii invidiam cand eram mica si care mergeau sa isi viziteze bunicii in vacante la sat, unde totul parea o mare aventura. In schimb, eu am avut o casuta cu curte si gradina, care desi era in oras, avea aproape toate animalele si pasarile pe care altii le tineau la sat: porci, caini, pisici, iepuri, inevitabilele rozatoare, gaini, curci. Mama si tata m-au invatat sa iubesc si sa ocrotesc orice fiinta vie si sa ingrijesc plantele.

Imi explicau in fiecare zi care sunt nevoile gospodariei si desi m-au protejat mereu si nu m-au pus sa muncesc efectiv in casa, mi-au aratat cum sa fac anumite lucruri in cazul in care voi dori sa fac si eu diverse munci cand voi ajunge la casa mea. De multe ori ma simteam „baiatul lui tata”, cand eram fascinata de suruburi, cuie si ciocan, mai tare decat de ata si de ac. Toate curiozitatile mele au fost pe deplin satisfacute de amandoi si niciodata nu am auzit de la ei sa imi spuna sa ii las in pace pentru ca nu ar avea timp de mine.

Mama si tata si-au impartit rolurile cu succes, astfel incat eu si sora mea sa fim cat mai bine ingrijite. Mama si-a luat un serviciu care ii permitea sa vina mai repede acasa si sa se poata ocupa de noi zilnic, chiar daca asta a presupus un pas inapoi in cariera ei, iar tata a muncit pe branci ca sa ne asigure suportul financiar.

Mama a fost mereu ACOLO, indiferent ca era vorba despre ce am facut la scoala, despre necazuri adolescentine, raceli, iubiri, olimpiade. A stat cot la cot cu mine si a facut teme, caiete intregi de exercitii pentru olimpiada si a avut grija sa imi insufle si pasiunea ei pentru frumos. Mi-a creat cele mai frumoase tinute vestimentare si m-a ajutat mereu sa infrumusetez locurile in care am stat. A stat nopti intregi la picioarele mele cand aveam febra mare si ma veghea pana ma insanatoseam cu o vointa de fier.

Tata a fost mereu ACOLO, indiferent de problemele cu care m-am confruntat, fiindca el o intreba pe mama in fiecare seara de noi si apoi intervenea exact atunci cand aveam nevoie de un sfat bun din partea lui. M-a sustinut in fiecare zi ducandu-ma cu masina dimineata la scoala, ca sa nu imi fie frig si sa ma pot trezi cu 20 de minute mai tarziu din cel mai dulce somn, mi-a explicat mereu rabdator notiuni pe care nu le intelegeam, mi-a aratat cum sa acord primul ajutor, chiar de dinainte de a merge la scoala si a fost un exemplu pentru mine de cum sa te comporti frumos cu oamenii atunci cand sunt la nevoie. S-a trezit de multe ori in toiul noptii doar ca sa se asigure ca ma intorc cu bine de la vreo petrecere si niciodata nu a fost prea obosit ca sa imi faca pe plac.

Impreuna, mama si tata au fost ACOLO si mi-au dat un exemplu de iubire. Am avut modelul de familie bine conturat in cap atunci cand am ales la randul meu sa ma casatoresc. Ei sunt cei mai buni prieteni si iubirea lor e profunda si frumoasa. Chiar daca sunt firi diferite, au stiut sa se intelegea unul pe altul si cel mai important, au fost alaturi, de mana, toata viata, prin toate incercarile, care va asigur ca nu au fost usoare.

Tot impreuna, au fost acolo si cand m-am imbolnavit de cancer si au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa mai primesc o a doua sansa la viata.

Asadar, pentru tot ce ati facut in toti acesti ani pentru mine si pentru grija si iubirea pe care inca mi-o acordati, VA MULTUMESC!

Astazi se implinesc doi ani de cand eu si Vali ne-am jurat iubire vesnica, la bine si la rau.

• 

• 

Ni se intipareste instant un zambet larg pe chipuri de fiecare data cand ne aducem aminte de momentele frumoase pe care le-am petrecut alaturi de cei dragi, intr-un decor de vis la Villa Trevi din Bazosu Nou.

• 

• 

• 

Este minunat sentimentul pe care il ai cand esti in fata altarului alaturi de barbatul de care te-ai indragostit pentru prima data cand inca nici nu aveai buletin. Viata a facut ca destinele noastre sa se reuneasca de mai multe ori in anii adolescentei si apoi in cea de adult, iar acum suntem extrem de fericiti ca am avut intelepciunea sa ne alegem la momentul potrivit unul pe celalalt!

• 

• 

Ne-am indragostit si reindragostit de nenumarate ori pe parcursul celor 17 ani care au trecut. Pe masura ce am crescut si ne-am transformat in persoanele care suntem astazi, am descoperit ca ne potriveam din ce in ce mai bine. De fiecare data cand ne intalneam dupa o perioada mai lunga de timp constatam ca totul era firesc intre noi, ca si cand am fi tinut zilnic legatura unul cu celalat. Naturaletea mea se potrivea perfect cu naturaletea lui, iar asta cred ca a fost reteta pentru iubirea noastra profunda.

• 

• 

La 11 luni dupa cununia noastra religioasa, in 7 mai 2020, s-a nascut omuletul nostru preferat, Ariadna Victoria.

• 

• 

Ea este intruchiparea iubirii si a fericirii pure. A venit pe lume chiar la timp pentru a fi cadoul nostru aniversar la sabatorirea unui an de casnicie.

La aniversarea de doi ani de la casatorie se obisnuieste sa se sarbatoreasca „nunta de bumbac”. Bumbacul simbolizeaza faptul ca legatura dintre parteneri se intareste.

Consider ca putem sarbatori astazi cel mai rezistent fir de bumbac existent! Boala mea ne-a facut sa ne iubim mai mult, sa ne descoperim limitele si sa le depasim impreuna tinandu-ne de mana si sa ne bucuram de fiecare clipa pe care Dumnezeu ne-o acorda impreuna pe acest pamant!

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Va dorim fiecaruia dintre voi sa gasiti acea persoana care va face sa va simtiti speciali in fiecare zi, care se mandreste sa fie cu voi si nu se sfieste sa o arate, care va tine de mana atunci cand sunteti fericiti, dar si atunci cand va e greu, care iubeste fiecare centimetru din fiinta voastra si nu in ultimul rand care va mentine zambetul pe buze!

Dupa vizita la Lugoj in care am apucat sa imi incarc bateriile cu dragalasenia Victoriei, ne-am intors la Viena pentru tratamentul cu Metrotrexat. Va spuneam ca eu am urmat 6 cure de chimioterapie si imunoterapie si 2 cure cu acest medicament, metrotrexat.

M-am internat asadar, din nou, pentru trei zile, impreuna cu sotul meu pentru a efectua acest tratament.

• 

Primul pas a fost sa imi faca analizele complete, pentru a vedea daca organismul meu suporta tratamentul. De data aceasta, domnul doctor a fost foarte atent si la analizele de urina, fiindca daca nu mi-ar fi functionat bine rinichii, nu as fi putut incepe.

Domnul doctor ne-a explicat atat mie, cat si sotului meu, ca urmeaza sa imi administreze o doza letala de medicament, dupa care imediat voi incepe sa inghit si antidotul, care consta in pastile de acid folic din 6 in 6 ore timp de 24 ore. Concomitent, imi faceau foarte multe perfuzii care sa ma ajute sa elimin substanta din organism. Recunosc ca am fost destul de speriati cand ne-a spus ca doza de medicament e letala, mai ales cand auzeam cum le atragea atentia tuturor asistentilor ca trebuie sa respecte orele cu strictete pentru ca altfel imi pun viata in pericol.

Toata lumea a fost extrem de atenta cu mine, iar asistentii veneau din ora in ora la mine in salon ca sa vada cum ma simt, inclusiv noaptea.

Partea grea la acest tratament, pe langa faptul ca stai cu perfuzie non-stop timp de 24 ore, e ca in fiecare ora trebuie sa masori cu niste bandelete ph-ul din urina. Trebuia sa am grija sa fie mereu peste 7. Mi-au adus un kit de verificare a ph-ului si eu masuram in fiecare ora si notam pe un tabel, pe care apoi il verificau asistentii si ii transmiteau domnului doctor.

• 

Daca ph-ul scadea sub 7, imi puneau imediat o perfuzie cu bicarbonat de sodiu si se regla.

• 

Va dati seama ca daca timp de 24 ore a trebuit sa merg la toaleta din ora in ora sa imi verific ph-ul, nu am reusit sa dorm prea mult, insa m-am bucurat ca nu am avut efecte adverse la acest tratament si totul a decurs foarte bine.

Dupa ce mi-a dat antidotul, mi-au facut o analiza de sange speciala, ca sa vada daca am eliminat substanta din corp si abia apoi m-a externat.

• 

Dupa doua ture de chimioterapie, imunoterapie, multiple complicatii si prima cura de metrotrexat, am ajuns din nou sa am anemie severa.

Inainte de tura 3 de chimioterapie, am fost nevoita sa fac din nou transfuzii de sange, ca sa ma ajute sa imi revin cat de cat.

Urmatoarele cure de chimioterapie au decurs fara prea mari complicatii. Dupa fiecare cura, aveam doua zile in care ma simteam relativ bine, apoi urmau 10 zile in care stateam doar in pat si nu puteam sa ma ridic nici sa mananc, apoi iar doua zile in care era mai bine si deja ma intorceam la spital pentru o noua tura de chimioterapie.

Dupa cura 3 de chimio, eram programata sa fac PET CT ca sa vedem daca tratamentul functioneaza. Am visat in nenumarate nopti cu rezultatul de la aceasta investigatie. Mi-am facut zeci de scenarii despre cum se va desfasura acea zi. Ca sa am mai mult curaj, cu cateva zile inainte, i-am rugat pe Vali si pe tata sa ma duca cu masina la un lac de langa Viena. Simteam nevoia sa ma reconectez cu natura, ca sa ma incarc pentru acest moment care putea sa fie unul foarte frumos sau unul foarte greu, in functie de ceea ce urma sa aflu. Bineinteles ca ei doi mi-au indeplinit instant dorinta. Mi-au facut culcusul in masina ca sa pot sta intinsa si am mers la lac.

• 

• 

• 

• 

Acolo am petrecut o ora foarte frumoasa! Toti trei ne-am pus dorinte si am lasat soarele sa patrunda in sufletul nostru ranit.

• 

A venit si ziua mult asteptata a PET CT ului. Emotiile au fost extrem de mari. Am mers impreuna cu Vali la spital, dar el a trebuit sa ma astepte afara pana cand am finalizat investigatia.

• 

In mintea mea, ar fi fost un rezultat excelent daca imi spuneau ca am scapat macar de metastaze. Nu mi-am inchipuit in niciun scenariu ca voi afla ca au disparut absolut toate tumorile!

• 

Cand am primit foaia cu rezultatul, am stat o secunda sa trag aer si am deschis dosarul. Am tras un chiot de bucurie de s-a uitat toata lumea la mine si am inceput sa sar prin sala de asteptare. Tremuram de bucurie si imi curgeau siroaie lacrimile pe obraz. N-am stiut cum sa ajung mai repede afara ca sa ii spun vestea cea buna lui Vali si apoi familiei!

In acele clipe am simtit cu adevarat ca exista miracole si ca iubirea oamenilor care te inconjoara, te poate vindeca!

Am avut mult ghinion sa ma imbolnavesc, dar si cat am fost de norocoasa sa pot lupta cu aceasta boala grea. Ce placut e cand cei din jurul tau lupta alaturi de tine si te tin strans strans ca sa nu parasesti aceasta lume. Va multumesc inca o data pentru tot ce ati facut pentru mine!

Voi posta in curand si ultima parte a povestii mele. Pana atunci, va imbratisez cu drag!

In 7 mai 2020, la ora 20:10, s-a nascut rodul iubirii noastre – Ariadna Victoria! Ieri, cu cea mai mare emotie, am sarbatorit primul ei anisor de viata.

• 

• 

• 

Imi doresc sa impartasesc cu voi experienta nasterii ei, fiindca a fost cea mai fericita zi din viata noastra.

Pe durata sarcinii, am fost urmarita in mare parte de doamna dr. Jurca Sofia de la Spitalul Municipal „Dr. Teodor Andrei” din Lugoj. E o doamna doctor extraordinara si mi-am dorit mult sa nasc cu ea. Insa, in contextul pandemiei de coronavirus, spitalul din Lugoj s-a transformat in spital suport, iar eu am fost nevoita sa ma reorientez in luna a 8-a de sarcina catre alt medic si alt spital. Au fost multe mamici in situatia mea si cu siguranta ele inteleg foarte bine sentimentele care m-au incercat in acele momente.

Sarcina in sine trezeste in tine un amalgam de emotii si trairi. Pe masura ce se apropie termenul nasterii (mai ales la primul copil), iti pui tot felul de intrebari: voi fi o mama buna?, ma voi descurca sa ingrijesc copilul?, cum se va schimba viata mea?, unde sa nasc si cu cine?, voi putea naste natural?, va putea fi sotul si familia alaturi de mine in acele momente? am cumparat tot ce trebuie pentru bebelas? etc.

Orice viitoare mamica si-ar dori sa gaseasca un raspuns la aceste intrebari, de preferat inainte de ultimul trimestru, ca sa fie in ziua cea mare mai linistita. Eu credeam ca am aceste raspunsuri, cand a venit pandemia si ne-a bulversat viata si ne-a dat planurile peste cap.

Sotul meu era in Ucraina la munca, la o tura ce in mod normal ar fi trebuit sa tina 28 zile. Din cauza ca s-au inchis granitele, a fost nevoit sa faca doua ture consecutive, fapt care mi-a dat emotii teribile ca voi naste, iar el nu va putea fi langa mine. A reusit sa ajunga in tara cu trei saptamani inainte de a naste, cu mari eforturi. Am fost foarte fericita sa il am alaturi de mine inainte de a naste. Din pacate insa, tot din cauza pandemiei, la nasterea propriu-zisa, am fost nevoiti sa ne luam ramas bun in fata cortului de triaj de la Spitalul Regina Maria din Timisoara.

Ariadna Victoria a fost un bebelus care s-a dezvoltat perfect normal si care nu mi-a provocat vreun disconfort mare in timpul sarcinii, din contra, m-a facut sa ma simt mai frumoasa ca niciodata si extrem de fericita!

• 

• 

• 

Fiindca nu a facut culbuta pana la nastere ( adica nu s-a intors cu capul in jos in burtica), mi-a fost recomandat de catre noul meu medic – domnul dr. Cioata Trifon- sa nasc prin cezariana. Nasterea era planificata in 8 mai 2020. Insa, mare surpriza, Victoria a fost nerabdatoare sa ne cunoasca si a venit pe lume in 7 mai 2020. Mi s-a declansat travaliul in timpul noptii de pe 6-7 mai, dar nu am fost sigura de acest lucru decat atunci cand mi s-a spart apa, la ora 18:30. Simtisem ca am contractii, insa fiind la prima sarcina nu am stiut sigur daca nu cumva sunt contractii braxton hicks. Chiar ii scrisesem domnului doctor ca as vrea sa merg sa ma controleze, cand mi s-a spart apa si nu am mai avut niciun dubiu.

Pentru mine, acel moment a fost unul extrem de fericit. Eram bucuroasa ca Victoria si-a ales ea ziua cand se va naste si radeam cu pofta de sotul meu care era vadit panicat. L-am sunat pe domnul doctor si mi-a spus ca am o jumatate de ora sa ajung la spital din acel moment. Am facut repede bagajul, care nu presupunea mare efort deoarece la Spitalul Regina Maria nu ai nevoie decat de periuta de dinti si produse de ingrijire personala. Am primit absolut tot ce aveam nevoie pentru mine si bebelas de la spital. Sotul mi-a adus doar un rand de hainute pentru bebe la externare.

Odata ajunsi in parcarea spitalului, am fost nevoita sa il las pe sotul meu in masina si sa pornesc in aceasta aventura singura. E cumplit sentimentul. Eram fericita si panicata deopotriva, iar in acele momente mi-ar fi placut enorm sa fie familia mea alaturi de mine ca sa ma incurajeze. Incepusera deja si durerile mari, fiind dilatata 4 cm cand am ajuns la spital.

Trebuie sa recunosc ca primul contact cu Spitalul Regina Maria nu a fost cel mai fericit. Cu o saptamana inainte de a naste, am facut setul de analize obligatorii unei astfel de interventii. Am primit rezultatele pe email, la ora 23. Am avut un soc groaznic cand am vazut rezultatele, fiindca aparea ca as fi fost hiv pozitiva. Desi eram aproape convinsa ca e o eroare, in mintea unei femei gravide in luna a 9-a, o astfel de veste face ravagii. Am plans toata noaptea si am cautat toate informatiile posibile despre hiv, iar a doua zi la prima ora, am mers impreuna cu Vali sa ne facem testul hiv la alte doua laboratoare. Cred ca va imaginati amuzamentul celor de la laborator care m-au vazut pe mine cu „burta la gura” si pe sotul meu ca ne facem acest test. Ne-a fost extrem de rusine, insa panica era mai mare. Am aflat apoi ca a fost o eroare de introducere a datelor in sistem si ca, bineinteles, nu eram hiv pozitiva, fapt confirmat apoi si de cele doua teste efectuate la celelalte laboratoare din oras.

Nici al doilea contact cu acest spital nu a fost cel mai placut. Va spuneam ca in ziua in care am nascut, sotul meu a fost nevoit sa ma lase la cortul de triaj. Ei bine, de acolo m-a preluat o doamna asistenta, al carei nume nu mi-l mai amintesc, care cred ca era satula sa vada femei gravide, altfel nu imi explic atitudinea ei. Eu eram speriata si coplesita de emotii, insa respectuoasa si obedienta. Ea era sictirita si vorbea foarte urat cu mine. Nu e chiar cadrul pe care ti-l doresti. Noroc ca ea s-a ocupat doar pentru scurt timp de mine, fiindca am fost preluata apoi de asistentele de la terapie intensiva, care m-au pregatit pentru operatie. Cand am ajuns la terapie intensiva, doamna doctor anestezist a venit sa imi explice ce voi simti cand imi va face anestezie rahidiana si a observat ca aveam pulsul foarte crescut. I-am spus ca pulsul meu se va regla daca imi va vorbi cineva frumos, fiindca ma simt singura si sunt in pragul unui atac de panica. Imediat m-au inconjurat tot felul de asistente dragute, care au glumit cu mine, m-au luat de mana si m-au ajutat sa ma linistesc. Apoi a ajuns si domnul dr. Cioata, care e un om minunat si un doctor desavarsit!

• 

• 

Am avut noroc ca nu mai mancasem de multe ore, fiindca dupa anestezia rahidiana, pret de cateva secunde, mi-a fost greata si am vomitat. E foarte ciudat sa nu iti mai simti corpul de la buric in jos. Simteam ca se lucreaza si ca ma apasa pe burta, dar absolut nicio durere.

Partea cea mai frumoasa la cezariana este ca iti vezi bebelasul foarte repede odata ajunsa in sala de operatie.

Momentul in care mi-a aratat-o pe Victoria a fost unic si cel mai frumos din viata mea! Am simtit efectiv cum imi creste inima si cum am dobandit un set nou de emotii si sentimente. A avut 3,490 kg, 51 cm si un zambet discret, dar ravasitor! Primele ei scancete au fost nectar pentru urechile mele.

Imediat dupa ce mi-a aratat-o, au dus-o la sectia de neonatologie, pana cand s-a finalizat interventia mea chirurgicala si apoi mi-a adus-o in salon si mi-a pus-o la piept. Tin minte ca aveam frisoane groaznice dupa anestezie, tremuram asa de tare, incat imi era teama sa nu o scap din brate pe Victoria. Am rugat-o pe asistenta sa ma ajute sa il sun pe sotul meu cu apel video ca sa ii arat minunea noastra!

• 

• 

Cand l-am vazut pe Vali, chiar si asa, online, am stiut intr-o secunda ca iubirea mea pentru el s-a dublat. Nu credeam ca e posibil sa il iubesc mai mult decat o faceam deja, insa Victoria mi-a deschis si mai mult inima. Acum il iubeam si pe Vali – taticul, care mi-a daruit cel mai frumos cadou din viata mea!

• 

• 

• 

De atata fericire, nu am putut inchide ochii toata noaptea. Victoria a dormit cu ceilalti bebelasi ca sa ma pot reface eu dupa operatie, insa nu am reusit nicicum sa adorm. Venea asistenta sa ma verifice din ora in ora si radea cand vedea ca eu eram cu ochii mari si radiam de fericire. Abia am asteptat sa vina dimineata si sa mi-o aduca din nou sa o vad. Am povestit toata noaptea cu Vali, cu mama, cu sora mea, cu mama lui Vali, cu prietenele mele. Mama isi aduce aminte si acum cu drag ca nu m-a vazut atat de fericita niciodata! Ce frumos ar fi fost daca pandemia nu mi-ar fi rapit bucuria de a impartasi acest moment unic cu familia. Chiar si asa, i-am multumit lui Dumnezeu ca totul a decurs foarte bine si ca eram amandoua sanatoase.

Durerile dupa cezariana sunt foarte mari, insa analgezicele isi fac efectul iar cel mai bun analgezic este chiar copilul. Am stat si am adulmecat-o pe Victoria ore in sir, iar mirosul ei era balsam pentru durere. A doua zi dupa operatie, am reusit deja sa ma ridic si sa stau pe canapeaua din salon, cu ajutor din partea asistentei.

Conditiile de la spitalul Regina Maria sunt foarte bune. Asistentele cu care am interactionat eu au fost in mare masura amabile si intelegatoare. Totusi, nu pot sa nu critic faptul ca nu am fost deloc ajutata si sustinuta de doamnele care sunt consultant in alaptare la spital. Din contra, m-au descurajat total, inca de la primele incercari si asta m-a afectat emotional destul de tare. Aici cred ca ar fi loc de imbunatatiri la acest spital.

Dupa trei zile de spitalizare, am putut pleca acasa impreuna cu Victoria. Vali ne-a asteptat la intrare si am fost amandoi extrem de emotionati. Am stat o perioada in parcare sa ne imbratisam si sa o admiram pe Victoria pana sa fie Vali capabil sa conduca masina.

• 

Vali, la prima intalnire cu fetita lui

Aceasta a fost povestea noastra, traita frumos si intens. Privind retrospectiv, ar parea ca anul 2020 nu a fost unul favorabil, avand in vedere ca am avut cancer in stadiul 4 cu metastaze multiple si a fost si pandemie de coronavirus, insa, pentru mine, acest an va ramane in amintire ca fiind anul in care am nascut si m-am renascut!

P.S. E minunat sa fii fericit…de la trei in sus!

• 

• 

Dupa 12 zile de internare, in care am avut complicatiile pe care vi le-am relatat in partea precedenta, am primit vestea extraordinara ca ma poate externa.

A venit tata cu masina sa ne ia la apartamentul din Viena pe mine si pe Vali si eram foarte fericiti ca am trecut cu bine si de aceasta complicatie. Urma sa am 24 de ore, inistita, in patul meu. Inainte de a iesi din spital, mi-a prelevat din nas si gat mostra pentru pcr pentru corona virus. Era procedura standard, avand in vedere ca urma sa ma reinternez pentru cura II de chimioterapie.

• 

• 

M-am trezit a doua zi la ora 9. Am dormit ca un bebelus. Ce buna era viata fara un tub intre coaste. Puteam in sfarsit sa respir fara sa ma doara. Inca ma resimteam dupa operatia la plamani, dar durerile erau suportabile. Tocmai ce hotarasem cu Vali sa plece el in Romania sa o vada pe Victoria, caaaaaaaaand…suna telefonul. Era Daniela ( cea care se ocupa de pacientii de la clinica). I-a spus lui Vali ca trebuie sa venim de urgenta la spital toti trei ( eu, Vali si tata) pentru ca mi-a iesit testul de corona pozitiv si trebuie sa ne testeze pe toti trei.

Din nou s-a prabusit cerul pe mine…Eram epuizata dupa evenimentele recente care avusesera loc si nu imi doream decat sa am 24 de ore in care sa ma odihnesc si sa ma remontez.

Corona pozitiv? …stiam deja ca asta inseamna ca nu voi mai putea continua tratamentul cu chimioterapie si ca sansa de supravietuire cu corona dupa ce plamanul meu stang nu mai functiona bine era minima. Exista posibilitatea sa fie un fals pozitiv, dar mi-au spus ca nu au avut niciun fals pozitiv pana atunci. Va dati seama ce a fost in sufletul meu…am plans pe drum pana la spital si la spital, in timp ce ne preleva mostrele pentru test. Mie mi-au facut pcr, iar lui Vali si tata test rapid. In 15 minute am aflat ca ei doi erau negativi, insa rezultatul la pcr pentru mine urma sa ajunga dupa-masa. Ne-am intors la apartament si am asteptat cu sufletul la gura rezultatul testului meu. Intre timp, s-a declansat o adevarata isterie la clinica, fiindca din cauza mea a trebuit sa se testeze absolut tot stafful din spital, ca sa depisteze de unde as fi putut lua corona in perioada in care am stat internata. Toata lumea a iesit negativa la testele rapide, ceea ce era incurajator.

La ora 17 a venit si rezultatul meu…NEGATIV !!! Am fost atat de bucuroasa! Am eliminat repede starea de panica care ma cuprinsese si am profitat de timpul ramas ca sa incerc sa ma relaxez. A trebuit sa mai fac inca un pcr pana sa ma reprimeasca la spital, ca sa fie siguri de rezultat, asa ca am privit toata povestea aceasta ca fiind inca o zi de odihna castigata.

Dupa doua zile la apartament, m-am internat pentru cura a doua de chimioterapie.

• 

Va spuneam de domnul dr. Koestler ca e un om minunat, pe langa faptul ca e un doctor oncolog de elita. Stia ca nu dispunem de prea multe fonduri si ca acest tratament e foarte costisitor, asa ca mi-a propus sa nu mai stau internata in perioada in care fac chimioterapie, ci sa o fac in regim de ambulatoriu. Astfel, reduceam costurile de cazare in spital, care sunt considerabile. Zis si facut!

Am plecat acasa seara, dupa prima zi de perfuzii, care a durat aproximativ 14 ore. Am ajuns la ora 23 30 si am fost fericita sa nu fiu singura noaptea. Dimineata am plecat la spital si am facut pentru prima data chimioterapie in regim de ambulatoriu.

M-am inarmat cu o carte buna (de la Coralia) si cu un playlist de colinde de Craciun (perfecte pentru psihic) si am fost pregatita pentru o noua zi de chimioterapie.

Acum simt ca e o ocazie prielnica sa ii multumesc prietenei mele Coralia pentru tot ce a facut pentru mine! Din prima clipa in care a aflat de diagnosticul meu, a fost non stop alaturi de mine. Si cand va spun non stop, nu exagerez deloc. Am vorbit cu ea pe whats app la cele mai neobisnuite ore ale noptii si mi-a raspuns mereu imediat. S-a ocupat activ in campania mea de strangere de fonduri si a mobilizat lumea. Mi-a trimis o sumedenie de lucruri dragute, menite sa imi ocupe timpul si sa ma motiveze sa lupt cu boala. Nu exagerez cand va spun ca mi-a trimis un troler mare cu carti de toate felurile ( beletristica, carti de meditatie si de psihologie, carti de nutritie speciale pentru bolnavii de cancer), uleiuri esentiale si multe alte lucruri dragute. Ii doresc fiecarei persoane care trece prin ce am trecut eu, sa aiba „o Coralie” langa ei, caci o prietenie ca a ei e de nepretuit!

Nu a fost singura persoana care m-a ajutat sa trec peste momentele grele. Toti prietenii mei mi-au fost alaturi, atat moral, cat si financiar. De asemenea, au fost foarte multe persoane care mi-au scris mesaje si s-au rugat alaturi de mine.. E foarte placut sa vezi ca cei din jurul tau au incredere ca te poti vindeca si iti comunica acest lucru. E poate una din cele mai puternice arme pe care o poti primi impotriva cancerului.

M-a ajutat foarte mult si faptul ca m-au contactat persoane care au avut aceeasi boala ca si mine si care se vindecasera sau care inca faceau tratament, dar erau in alta etapa a tratamentului si ma puteau ajuta cu informatii. Am primit raspunsuri la foarte multe „de ce-uri” si am stiut la ce sa ma astept. Acum ca sunt bine, incerc sa fiu eu cea care ii incurajeaza pe altii si care ofera informatii.

Dupa chimioterapie, fiecare persoana simte si resimte in mod diferit tratamentul. Insa, anumite senzatii sunt comune, iar faptul ca un alt pacient iti spune ca vor veni si zile mai bune, e o incurajare care cantareste foarte mult! Asadar recomand tuturor persoanelor bolnave sa comunice cu alti pacienti pentru ca e extrem de util pentru psihic.

Revenind la povestea mea, in salonul unde faceam chimioterapia, in fiecare zi ma intersectam cu alti pacienti care faceau si ei tratament. Am cunoscut foarte multe persoane astfel, de nationalitati diferite (Rusia, China, Cipru, Romania). La oncologie, fiecare pacient are o poveste! Cel mai mult m-a impresionat o fetita de 14 ani, care venea insotita de mama ei la tratament. Doar ea stia sa vorbeasca engleza, asa ca ii traducea mamei sale tot ce spuneau medicii si asistentii. Desi situatia ei era una grava, am vazut atata stapanire de sine si putere la aceasta fetita, incat va spun ca a devenit un exemplu pentru mine. Ne-am intersectat de mai multe ori in timpul tratamentului, iar mamica ei avea mereu grija sa ma ajute oricand parea sa am nevoie. Sper din suflet ca a primit si ea o sansa la o noua viata si ca e bine acum!

Aparatul care dozeaza chimioterapia e cat se poate de enervant pentru ca scoate in permanenta tot soiul de sunete. Chiar si acum cand scriu, pot rememora foarte usor sunetele produse de aparat. Castile cu muzica ma ajutau sa reusesc sa atipesc putin in perioada in care faceam tratamentul, iar aplicatia de pe telefon conectata la camera video instalata in camera Victoriei era mereu pornita. Mama avea grija sa stea cu Victoria in raza de actiune a camerei de filmat si uneori simteam ca sunt cu ele acolo si nu la tratament!

• 

• 

Tura II de chimioterapie s-a finalizat fara alte complicatii. Urmau 12 zile de pauza, in care trebuia sa ma refac dupa aceasta cura, pentru a putea face tratamentul cu metrotrexat. Dupa fiecare cura de chimioterapie, la 24 ore de la finalizarea ei, faceam o injectie pentru stimularea celulelor albe.

Primele doua zile imediat dupa tratament au fost relativ bune, in sensul in care am reusit sa ma deplasez la toaleta fara sa lesin, am urmarit impreuna cu Vali si cu tata un film si am reusit chiar sa citesc cateva randuri dintr-o carte.

De data aceasta nu am mai facut mucozita orala si m-am bucurat ca am reusit sa ma alimentez, chiar daca pofta de mancare era aproape inexistenta. Tata se chinuia in fiecare zi sa imi prepare diverse mancaruri care sa ma atraga.

• 

Incepand cu ziua 3 de dupa chimioterapie a inceput starea de sfarseala crunta. Noaptea nu puteam sa dorm fiindca aveam cosmaruri de la cortizon, iar dimineata ma trezeam mult mai obosita decat ziua precedenta. Incercam sa ma ridic din pat si aveam cadere de tensiune. Daca nu reuseam sa ajung de la toaleta in maxim 3 minute, imi venea sa lesin. De multe ori, in drumul catre dormitor, ma asezam pe canapea in sufragerie fiindca mi se parea mult prea greu sa mai ajung in pat. Odata ajunsa in pat, orele treceau foarte greu cand eram in starea asta. Nu puteam sa fac nimic, uneori si sa ma gandesc parea greu. Vali avea mereu grija sa imi povesteasca ceva interesant sau sa ma tina in brate si sa ne imaginam cum va fi cand ma voi insanatosi. A fost mereu langa mine, pregatit sa imi ridice moralul atunci cand ma descurajam.

In a 5-a zi de la chimioterapie, am mers la clinica sa fac analize de sange si sa ma consulte domnul dr. Din nou am lesinat la spital si a fost nevoie sa imi faca o perfuzie cu vitamine ca sa ma puna pe picioare. Desi starea mea fizica clar nu era una foarte buna, domnul dr. i-a spus lui Vali pe coridor ca poate ar fi un moment propice sa ma duca acasa la Lugoj sa imi vad fetita. A considerat ca riscul de a mai face din nou alte complicatii grave e mai mic acum si ca in aceasta etapa e foarte important sa fiu bine din punct de vedere psihic, ca sa pot lupta cu boala.

Cand am auzit ca am unda verde sa merg sa o vad pe Victoria am primit aripi, desi ma simteam inca foarte rau. Am stat intinsa in masina tot drumul, cu o perna la cap si cu patura pe mine. Nu puteam sa ma ridic de pe scaun fiindca imi venea sa lesin daca stateam in sezut mai mult de 3 minute.

Cand am intrat in Lugoj, am inceput sa plang de bucurie. In timpul complicatiilor de la Viena, incepusem sa cred ca nu voi mai apuca acest moment: sa ajung acasa sa imi iau in brate puiul, iar mama sa apuce sa isi ia si ea puiul bolnav la piept.

Au fost trei zile minunate acasa! Desi am stat numai in pat si am avut dureri mari, am putut sa imi miros puiul, sa ma joc si sa dorm cu ea. A fost foarte dureros cand am ajuns acasa, fiindca a inceput sa planga atunci cand m-a vazut. Clar schimbarea era foarte mare. Nu ma recunosteam eu in oglinda, dar fetita mea de 5 luni. Imi pierdusem deja tot parul si am slabit 12 kg. Tratamentul pe care il urmam imi topea efectiv muschii, fapt care era vizibil si cu ochiul liber.

• 

• 

• 

• 

• 

Ne-a fost tuturor teama ca imi va fi foarte greu sa ma reintorc la Viena dupa ce ajung langa Victoria, insa am avut maturitatea necesara sa inteleg ca trebuie sa continui tratamentul ca sa ma pot intoarce apoi sanatoasa acasa. Eram atat de slabita incat nu puteam nici macar sa ii schimb scutecul. Am imbratisat-o si am stat cu ea in brate in pat cateva ore in ziua plecarii. Desi aveam mari sperante ca tratamentul va reusi, mi-am luat ramas bun in gand de la ea si de la mama si m-am pregatit psihic si pentru eventualitatea in care nu o sa le mai vad vreodata, in cazul in care ar fi aparut vreo complicatie fatala. Prima data cand am plecat la Viena, nu am stiut exact ce urmeaza si nu am facut acest lucru. Asadar, m-am intors impacata sufleteste la Viena si incarcata cu multa multa dragoste! A fost terapie curata!

• 

A urmat apoi imediat tratamentul cu metrotrexat, despre care am sa va povestesc intr-un articol viitor.