Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe

Cea mai grea etapa a tratamentului – partea a treia

In aceasta a treia parte a periplului meu, am sa va povestesc despre cele mai grele clipe din perioada tratamentului de la Viena…Mi-a luat mai mult timp pana sa reusesc sa scriu aceasta parte fiindca imi e inca greu sa imi aduc aminte de acele zile.

M-am internat in 30 septembrie 2020 pentru cura II de imunoterapie si chimioterapie. Dupa incidentul cu hemoragia digestiva de la prima cura de chimioterapie, am hotarat impreuna cu sotul meu ca cel mai intelept ar fi sa se interneze cu mine, ca sa imi fie alaturi in caz ca mai survin alte complicatii. Dupa cum se vede si in poza de mai sus, eram pozitivi si pregatiti pentru tratament. Ne gandeam ca ce a fost mai rau precis a trecut deja si ca acum avem experienta si stim cum decurg lucrurile. Din pacate, la numai cateva ore dupa aceasta poza, complicatiile au navalit din nou asupra noastra. Boala parca voia sa ne demonstreze ca nu stim nimic, ca nu ne putem pregati pentru ce urmeaza si ca viitorul e incert.

In dupa-masa zilei de 30 septembrie eram programata pentru implantarea unui cateter central in vena subclaviculara. De cand ma stiu am avut un sistem venos care mi-a pus probleme ori de cate ori am fost sa imi fac analize. Mereu erau puse in dificultate asistentele cand trebuiau sa imi ia sange pentru ca am vene superficiale care cedeaza imediat. La prima sedinta de chimioterapie abia abia mi-au gasit o vena mai profunda in care sa imi poata face perfuziile si trasfuziile.

In astfel de situatii, se practica in mod frecvent introducerea unui porth a cath, adica a unui cateter central in vena subclaviculara, cu care pacientul ramane pe toata durata tratamentului. Mai simplu spus, e o cutiuta de titan, bagata sub piele, in piept, la care e atasat un cablu care merge pana la inima. In aceasta cutiuta de titan imi introduceau un ac de 25 mm prin care apoi imi puteau face tratamentul. Un astfel de cateter e extrem de util fiindca chimioterapie distruge venele si, in timp, pacientii dezvolta dureri mari ale mainilor. Prin acest cateter se poate lua si sange pentru analize oricand e nevoie si pacientul nu mai este intepat de fiecare data cand trebuie verificat vreun parametru.

Asadar, eu eram candidatul ideal, iar domnul doctor a decis ca ar fi indicat sa facem aceasta procedura inainte de a doua cura de chimioterapie.

In mod normal, introducerea cateterului central nu este o procedura complicata, operatia se face sub anestezie generala si dureaza aproximativ o ora.

Cred ca banuiti deja ce urmeaza, daca am inceput articolul spunand ca au fost cele mai grele clipe din tot tratamentul. Aceasta operatie simpla, in cazul meu, din pacate, a esuat. Inainte de a ma adormi, doctorul m-a intrebat pe care parte vreau sa imi monteze cateterul central, stanga sau dreapta. Chiar nu am realizat in acel moment cat de importanta va fi alegerea mea in continuarea tratamentului meu…

Am ales partea stanga si am adormit. Cand m-am trezit la terapie intensiva dupa operatie, doctorita anestezista era langa patul meu si ma tinea de mana. Mi-a spus ca operatia a esuat si ca nu au reusit sa imi introduca cateterul central pentru ca ceva nu e in regula cu mine, dar nu isi dau seama inca ce. Operatia care trebuia sa dureze o ora, a durat doua ore jumate, timp in care doctorii au tot incercat sa introduca cateterul, insa fara succes.

Au adus un aparat mobil de facut radiografii, chiar acolo in salonul de terapie intensiva, si mi-au facut o radiografie toracica ca sa isi dea seama ce s-a intamplat. Pe radiografie se vedea faptul ca am pneumotorax ( adica plamanul meu stang nu mai functiona ).

In timp ce vorbeam cu doamna doctor, l-am auzit pe Vali pe coridor, care era disperat fiindca nu intelegea de ce nu m-au adus inapoi in salon desi trecusera deja 3 ore. A discutat cu doamna doctor anestezista si ea i-a spus ca sunt nevoiti sa imi faca din nou o anestezie generala ca sa punctioneze cu o seringa pleura in mai multe locuri si sa vada ce se intampla. Zis si facut…am adormit din nou, iar cand m-am trezit, fata doamnei doctor parea si mai ingrijorata decat inainte. Mi-a aratat o seringa mare plina cu un lichid alb laptos care provenea din pleura mea. Practic, pleura plamanului meu stang era invadata cu un lichid alb si nu se cunostea exact ce anume e. Au trimis proba la laborator si m-au lasat cu oxigen peste noapte.

A fost o noapte lunga si stresanta. Eram fericita ca de data asta Vali putea sa stea cu mine si nu mai riscam sa raman singura. Asistentele erau foarte cumsecade si veneau mereu la noi sa vada cum ma simt si aveau grija sa ne spuna mereu ceva frumos ca sa ne faca sa zambim.

Dimineata a venit domnul dr. Koestler la mine in salon. Mi-a spus ca au discutat din nou in tumor board situatia mea si ca au decis ca trebuie sa imi introduca un tub pana in pleura plamanului stang, printre coaste, ca sa permita lichidului sa iasa. Si-au dat seama ca lichidul alb cu care se umpluse pleura plamanului meu era de fapt limfa si ca, cel mai probabil, tumora mea mediastinala mi-a perforat ductul limfatic in procesul ei de necrozare.

La pranz, m-au si dus la imagistica ca sa imi introduca tubul ghidat ecografic. De data aceasta m-au intrebat daca doresc anestezie generala sau imi fac cu anestezie locala. Am ales imediat anestezia generala. Mi-a facut injectia ca sa adorm si de data aceasta am apucat sa numar pana la 10 si nu adormisem inca. Tin minte ca le tot spuneam sa nu se apuce inca de lucru pentru ca nu am adormit… cand…am adormit. Planul initial era sa imi tina acest tub cateva ore, dupa care sa mi-l scoata. Insa, de la cateva ore am ajuns sa stau cu tubul fix 7 zile. Cum se cuantifica asta in durere? E foarte simplu de explicat matematic. Respiram in medie cam de 18 ori/minut. Intr-o zi respiram deci cam de 25000 ori. Acum imaginati-va ca aveti un tub care intra intre coaste si va doare de fiecare data cand trageti aer…imi era groaza si sa mai respir…incercam sa trag aer cat mai rar, doar ca sa am o pauza. In plus, tubul era amplasat intr-o pozitie in care nu puteam sa stau pe partea cu el, nici pe partea cealalta pentru ca se tensiona muschiul si ma durea si mai rau, asa ca unica posibilitate era sa stau pe el. Cand ma miscam chiar si un milimetru in pat izbucneam in plans de durere. Patul l-am setat sa stea ridicat, incat stateam aproape in fund, ca sa fie presiunea cat mai mica pe spate si sa pot respira, fiindca daca ma lasam mai pe spate tuseam si ma sufocam.

Nu am mai avut voie sa mananc si sa beau nimic. Primeam mancare prin perfuzie, pe vena mea prapadita. Fiind o perfuzie foarte densa, abia facea fata vena mea. Imi faceau in acelasi timp injectii in picior de trei ori pe zi cu somatostatine, care dor foarte tare fiindca sunt uleioase. Noroc cu Vali care ma tinea rabdator de mana la fiecare injectie. Asistentii erau foarte draguti, fiindca stiau deja ca nu sunt de acord sa fac injectia decat daca ma tine Vali de mana si daca vedeau ca e plecat din camera se intorceau mai tarziu cu injectia.

Dupa doua zile de perfuzii, vena mea s-a infundat si nu am mai putut primi amestecul care practic substituia intreaga mea hrana. Plamanul meu arata la fel de rau in continuare. Am facut cate o radiografie in fiecare zi si chilororaxul ( asa se numeste acumularea de limfa in cavitatea pleurala ) nu parea sa dispara. Au atasat la tubul meu un aparat care facea vacuum si care tragea practic lichidul din plamanul meu, insa ductul limfatic fiind perforat, se umplea repede la loc. Injectiile cu somatostatine ar fi trebuit sa peticeasca in mod natural gaura din ductul limfatic, insa acest lucru nu parea sa se intample.

Pe zi ce trece eram tot mai deznadajduita si imi era tot mai greu sa mai cred ca exista sanse sa ma mai recuperez. Cand am vazut ca s-a infundat si singura mea vena buna, am izbucnit intr-un potop de plans. Doctorul meu oncolog insa nu m-a lasat sa imi pierd speranta si a venit din nou cu o solutie.

In disperare de cauza, doctorii au hotarat ca sunt nevoiti sa incerce din nou introducerea cateterului central, de data aceasta pe partea dreapta. Am facut asadar a patra anestezie generala in decurs de 4 zile. Incepusem sa ma obisnuiesc si cu protocolul operator. Stiam toti pasii deja. Imi era doar groaza de momentul in care urma sa ma trezesc, sa nu mai primesc din nou vesti proaste. Practic aveam deja un plaman nefunctional, iar operatia de introducere a cateterului ar fi putut ca si complicatie sa imi faca nefunctional si al doilea plaman, ceea ce mi-ar fi fost fatal. Insa, doctorii m-au asigurat ca vor avea grija maxima ca acest lucru sa nu se intample. M-am lasat pe mana lor si iata ca de data aceasta introducerea cateterului s-a realizat cu succes!

Am fost atat de fericita ca doctorii au reusit implantarea cateterului central, incat am uitat chiar si de tubul dintre coaste! Macar acum puteam sa continui tratamentul cu somatostatine si cu perfuziile, in speranta ca se va inchide gaura din ductul limfatic.

Au mai trecut trei zile ( adica inca 75000 respiratii). Domnul doctor a fost dragut si mi-a oferit posibilitatea de a face morfina in momentele in care devenea insuportabil. Tubul s-a infundat de cateva ori si domnul doctor a trebui sa ii schimbe pozitia, adica sa traga de el putin. De data asta nu stiu cum sa va explic durerea pe care am simtit-o pentru ca nu am niciun termen de comparatie…in secundele acelea am simtit cea mai mare durere pe care am resimtit-o vreodata. E cumplit sa se miste un tub prin pleura ta. Din nou, mana lui Vali, care statea in genunchi langa patul meu, si vocea lui calma, m-au ajutat sa pot sa indur si sa nu fug din spital.

Asa s-au scurs in total 7 zile, cand a devenit cert pentru toata lumea, inclusiv pentru mine, ca ductul meu limfatic nu vrea sa se vindece de la sine. Atunci am facut cunostinta cu domnul dr. Hoda, chirurg toracic. A venit seara la noi in salon cu dosarul meu medical si in 10 minute m-a convins ca nu mai e alta sansa decat sa ma opereze. Urma sa ma opereze laparoscopic si sa imi clipeze ductul limfatic in mai multe zone, ca sa fie sigur ca opreste pierderea de limfa. Mi-a prezentat o lista luuuuunga de posibile complicatii in urma operatiei si mi-a spus ca va face tot posibilul ca operatia sa ramana pe cale laparoscopica, astfel incat sa nu fie nevoie sa imi taie pieptul si coastele pentru o operatie deschisa.

Eram atat de obosita sa ma doara la fiecare respiratie cu tubul intre coaste incat operatia suna deja bine. Cea mai mare ingrijorare a noastra era faptul ca aceasta complicatie imi intarzia chimioterapia care sa nu uitam era vitala pentru mine, fiind in stadiul IV cu metastaze multiple. O operatie deschisa m-ar fi slabit atat de tare incat ar fi fost foarte greu sa mai reiau la scurt timp chimioterapia.

Am acceptat imediat sa ma opereze, fara sa mai stau sa mai analizez prea mult lucrurile. Nu parea oricum sa existe vreo alta optiune, iar eu imi doream doar sa pot continua cat mai repede sa fac curele de chimioterapie!

Am ajuns din nou in sala de operatii, aceeasi pregatire de dinainte, din nou anestezie generala. Ma bucur foarte tare ca am avut o luna de miere minunata pentru ca amintirile din acea excursie mi-au fost prieteni buni inainte de fiecare procedura medicala, ca sa alung frica. Apoi am vorbit cu asistentii despre Victoria si m-am gandit la fata ei dulce dintr-o poza proaspata pe car e mi-a trimis-o mama.

Am adormit cu zambetul pe buze si cu incredere ca totul va fi bine. M-am trezit la reanimare si primul lucru pe care l-am facut a fost sa imi pipai pieptul sa vad daca m-au taiat sau au reusit sa ma opereze laparoscopic. Ahhh! Ce bucurie! Nu eram taiata pe piept..deci parea ca totul a decurs conform planului. A venit la scurt timp si domnul dr. Hoda si mi-a spus ca mi-a pus 7 clipuri pe ductul limfatic, asa ca era aproape convins ca nu va mai curge limfa. Am fost extrem de fericita cateva momente, dupa care am simtit ca inca ma doare cand trag aer. Am intrebat de ce si mi-a raspuns ca mi-a montat un alt tub intre coaste, de data aceasta mai mititel (dar tot dureros) ca sa permita lichidului din pleura sa iasa si sa verificam in acelasi timp daca a reusit operatia. Am mai stat asadar inca 5 zile si cu al doilea tub introdus intre coaste. Si acest tub s-a infundat si a trebuit miscat din pozitie…din nou dureri insuportabile…morfina. Eram epuizata deja de la atata durere.

Taieturile de la operatiile de instalare a cateterului central

Au trecut zilele si lichidul din sticla era tot mai putin, semn ca operatia a reusit, insa plamanul meu tot nu functiona pentru ca inca mai era lichid in pleura care il impiedica sa se expansioneze. Din cauza ca ductul limfatic a fost clipat, el practic nu mai functiona deloc…asa ca mi s-a umflat foarte tare mana stanga. Am stat cu manson compresiv pe mana si cu ciorapi compresivi cateva zile si a venit in fiecare zi o maseuza care sa imi faca masaj limfatic.

Dimineata eram planificata la radiografie – venea infirmierul cu scaunul cu rotile sa ma conduca. Imi luam ramas bun de la Vali, increzatoare si ma rugam tot drumul pana la laboratorul de imagistica sa fie bine de data asta. Cand ma intorceam in camera, nici nu mai trebuia sa ii spun nimic lui Vali fiindca stia deja dupa privirea mea ca iar nu e bine…

Am ajuns din nou pe mana domnului dr.radiolog care e un om deosebit de bland si rabdator. El mi-a facut o punctie cu un ac gros, ghidat sub CT si a scos restul de lichid din pleura. Imediat dupa aceasta procedura si-a revenit si plamanul meu imediat!

In toata aceasta perioada in care am stat internata, am facut 14 radiografii si un CT. Aveam o intreaga colectie de fotografii ale plamanilor mei la spital, cu care as fi putut face o expozitie.

Fiindca si inainte v-am expus si latura financiara a tratamentului meu, o sa va spun ca aceasta internare, in care practic am facut doar complicatii si nicio sedinta de chimioterapie, a costat 42000 euro.

Dupa internarea aceasta am avut la dispozitie o zi sa stau la apartament sa ma odihnesc, dupa care am reusit sa fac in sfarsit cura II de imunoterapie si chimioterapie. Despre ce s-a mai intamplat apoi, va voi povesti intr-un articol viitor. Va pot spune de acum ca ce a fost mai greu a trecut si ca povestea de acum inainte are o nuanta mult mai vesela!

Inceputul tratamentului – partea a doua

Va spuneam in prima parte ca am ajuns la Viena la Privat Klinik in 10 septembrie fara un diagnostic cert si foarte speriata. Doctorii de aici s-au mobilizat imediat ( am facut in cele 6 zile PET CT, RMN, analize de sange complete, biopsie ghidata sub computer tomograf), astfel incat in 16 septembrie am inceput deja prima cura de chimioterapie si imunoterapie, ceea ce a fost extraordinar. Nu credeam ca in vremuri de pandemie voi putea sa am un diagnostic si sa incep si tratamentul atat de repede. In situatii ca cea in care eram eu, adica stadiul IV cu metastaze multiple in tot corpul, era esential sa obtin un diagnostic corect repede ca sa pot incepe tratamentul cat mai curand. Fiecare zi de intarziere putea fi ultima.

Am inceput asadar in 16 septembrie 2020 cu imunoterapie si chimioterapie. Am fost impresionata de conditiile bune de cazare ale clinicii. Camera era dotata cu tot ce ti-ai putea dori in calitate de pacient: patul extrem de comod si cu telecomanda de la care imi puteam seta diverse pozitii, dulapul meu unde sa imi tin lucrurile, televizor, baie proprie cu dus si cel mai important, un buton mare rosu la care raspundea instant un asistent daca aveai nevoie de ajutor. Mirosea foarte frumos in salon, a parfum de lavanda si lamaie, nicidecum a clor sau dezinfectant.

In fiecare zi dimineata venea o infirmiera cu un meniu si iti puteai alege din mai multe variante ce vrei sa mananci in ziua respectiva. Clinica are propria bucatarie cu bucatari care ar putea gati fara nicio problema si la evenimente. Cu siguranta nu mi-am inchipuit vreodata ca as putea sa primesc la vreun spital mancare care sa fie prezentata ca un meniu de nunta. Fiind clinica de oncologie, banuiesc ca toate aceste mici detalii sunt menite sa ridice moralul pacientilor, pentru a se putea concentra cat mai bine la tratamentul lor.

Referitor la personalul spitalului, exista mai multe categorii de asistenti si ajutoare de asistenti care vin mereu sa verifice cum te simti si ce ar putea sa faca pentru tine ca sa iti fie mai bine. Marea majoritate stiu bine engleza, deci nu am avut probleme sa comunic cu ei, iar cei care vorbeau doar germana se descurcau foarte bine sa imi explice prin semne si cu google translate ceea ce voiau sa comunice. Am fost placut surprinsa sa descopar ca sunt foarte multi asistenti romani angajati la aceasta clinica. Absolut toata lumea care intra pe usa avea un aer pozitiv. Nu puteam sa le vad gura fiindca purtau mereu masca, dar privirea, gesturile si vocea erau mereu calde. Era imposibil sa nu zambesc si eu cand interactionau cu mine, fiindca ii simteam ca imi vor binele si ca le pasa de mine.

Pe toata durata tratamentului am fost in permanenta asistata de o doamna care se ocupa de tot ce tine de latura administrativa. E romanca si se numeste Daniela Tiribegea. Ea a fost mereu langa mine, gata sa ma ajute cu orice informatie as fi avut nevoie. Era prezenta la fiecare consultatie pe care am avut-o cu domnul doctor, la fiecare analiza si investigatie pe care a trebuit sa o fac. Ea intermediaza legatura dintre doctor si pacient si faciliteaza comunicarea. Cred ca ar fi de bun augur sa existe o astfel de functie in orice clinica sau spital din Romania, fiindca e de mare ajutor, atat pentru pacient, cat si pentru doctor. Eu nu puteam sa ii adresez intrebari direct doctorului decat in momentul in care venea la vizita sau daca aveam programata o consultatie. In rest, orice problema sau nelamurire aveam, ii scriam Danielei si ea imi comunica raspunsul domnului doctor. Rolul ei este sa preia toate aceste solicitari si sa obtina un raspuns din partea medicului in timp util. Recunosc ca la inceput am fost socata la gandul ca nu am cum sa iau legatura direct cu medicul meu si ca trebuie sa apelez mereu la ea sau sa merg la clinica, insa in scurt timp am realizat vazand si alti pacienti cum se poarta ca aceasta e o varianta foarte buna. Daniela mi-a raspuns la telefon si mesaje mereu, la orice ora pe parcursul celor 4 luni de tratament, iar cand a fost vorba de urgenta medicala a mobilizat intreaga clinica in toiul noptii ca sa ma ajute.

Am inceput asadar tratamentul intr-o atmosfera calda, primitoare, care mi-a dat incredere ca totul va fi bine.

Din pacate, situatia mea nefiind una foarte buna, prin prisma diagnosticului, au inceput sa apara imediat si complicatiile.

Incepand cu ora 21 a primei zile de tratament am avut o migrena oribila. Simteam ca imi arde toata fata si am stat cu comprese cu apa rece pe frunte. Spre dimineata, am avut un scaun melenic ( negru intens). Stiam de la parintii mei ca atunci cand ai scaunul melenic e simptom de hemoragie digestiva. M-am panicat si am alertat asistentele, care apoi l-au anuntat pe doctor. Domnul doctor a actionat imediat, mi-a dat un kit de colectare a scaunului urmator pentru analiza si mi-a prelevat sange ca sa vada daca am anemie. In urma investigatiilor a rezultat ca aveam anemie severa si ca, intr-adevar, aveam sange in scaun, fapt care confirma ca am hemoragie digestiva. Au rezervat imediat sala pentru a doua zi dimineata ca sa imi faca gastroendoscopie si colonoscopie pentru a depista unde este hemoragia. Analizele erau intr-atat de proaste incat i-au permis sotului meu sa ramana cu mine peste noapte desi nu ar fi avut voie in mod normal, doar pentru ca nu erau convinsi cum va evolua srarea mea. Fiindca aveam anemie severa si analizele erau din ce in ce mai proaste, a fost necesar sa imi faca de urgenta transfuzii de sange chiar in acea noapte, ca sa se asigure ca imi vor putea face a doua zi anestezie generala. Fiind noapte deja, era foarte complicat sa aduca sangele de la banca si sa faca si testul de compatibilitate cu donatorul in timp util, astfel incat sa apuc sa finalizez si transfuziile pana la ora 8 dimineata cand eram programata la gastroendoscopie si colonoscopie. Totodata, i-au spus sotului meu ca daca sangele din banca nu va fi compatibil cu mine si hemoragia digestiva nu va fi oprita exista sansa sa nu supravietuiesc. Nu mi-au spus mie asta, dar am citit pe fata ingrijorata a lui Vali ca nu sunt bine, iar faptul ca l-au lasat sa petreaca noaptea cu mine intr-o rezerva vorbea de la sine. Asadar stateam noi doi intr-o rezerva si asteptam incordati vesti de la laborator daca sangele meu este compatibil cu al donatorului. Asteptarea aceasta a durat de pe la ora 22 pana la 2 dimineata…

In acelasi timp mi-au dat sa beau 2 litri de lichid cu ceva praf care avea gust de creta si inca 4 litri de apa, ca sa fiu pregatita pentru colonoscopie.

Acum am sa va spun tot ce am simtit, trait in acele ore, care ni s-au parut ani. In primul rand am simtit frica…si nu mi-e rusine sa o spun fiindca e probabil prima reactie pe care ar simti-o oricine in acel moment. Eu ma sperii cel mai tare in situatiile in care nu am un plan bine stabilit. Stiam care e planul daca sangele donatorului ar fi fost compatibil cu al meu, dar in eventualitatea in care nu, nu stiam ce s-ar mai putea face si nici medicii nu au vrut sa discute cu mine aceasta varianta.

Le-am scris parintilor mei si surorii mele ce se intampla si stiam cat de mare e durerea lor ca nu pot fi langa mine in acele momente. Am incercat sa le aratam si eu si Vali ca suntem puternici, insa adevarul e ca eram distrusi amandoi. Entuziasmul ca am inceput tratamentul si ca am o sansa de vindecare practic tinuse numai 24 de ore si mi se parea nedrept ca nu am rezistat mai mult…ca a cedat corpul meu atat de repede.

Asadar primul sentiment a fost frica, urmata de dezamagire. Apoi mi-am dat repede seama ca nu am timp sa fiu dezamagita pentru ca s-ar putea ca acelea sa fie ultimele momente pe care le petrec in viata alaturi de sotul meu. A intrat in actiune Andrada practica si am inceput sa ii spun cum mi-as dori sa o creasca pe fetita noastra Victoria…la ce scoala sa o dea, ce activitati sa faca impreuna, cum sa isi refaca viata cat mai repede ca sa nu creasca Victoria fara o mamica…tot felul de astfel de amanunte pe care Vali a fost nevoit sa le asculte chiar daca erau ca niste cutite pe care le infigeam in inima lui.

Sa nu uitam ca eu ingurgitasem cei 6 litri de lichide menite sa ma faca sa elimin tot ce aveam in intestine pentru a fi pregatita pentru colonoscopie. Eram nevoita sa ma deplasez la baie din 10 in 10 minute…deci foarte multe intreruperi in sirul gandurilor mele deja tulburate.

Au trecut si cei cativa ani din viata noastra, (respectiv cele patru ore de tensiune maxima) si a venit asistenta sefa sa ne anunte ca sunt compatibila cu donatorul si ca o sa vina doctorul de garda ca sa imi puna transfuziile de sange!

Doamne…am plans si am tremurat de bucurie amandoi! Asta insemna ca exista o sansa sa ma stabilizeze astfel incat sa rezist interventiilor ce urmau sa aiba loc dimineata. A trecut si panica si dezamagirea si si-a facut din nou cuib in sufletul meu speranta! Am scris repede mesaj familiei ca sunt bine si ne-am apucat de treaba.

E destul de straniu sa privesti cum intra sangele altei persoane in vena ta. In acele momente, ti-ai dori sa o poti cunoaste ca sa ii spui cat ii esti de recunoscator ca iti salveaza viata! Fiindca nu am cum sa aflu de la cine am primit sangele, voi multumi tuturor persoanelor care realizeaza cat e de important sa doneze sange si care au facut asta cel putin o data in viata.

Am stat amandoi cu ochii atintiti la punga de sange si am urmarit fiecare picatura de sange care se scurgea, ca sa ne asiguram ca totul merge bine. Vali statea in pat langa mine si ma tinea strans in brate.

Dimineata, simteam deja o imbunatatire in starea mea. Eram imbujorata si simteam ca am mai multa energie. M-am schimbat in hainele speciale pentru investigatii si m-au dus la sala ca sa imi faca gastroendoscopie si colonoscopie. Am fost foarte fericita ca voi fi adormita in timpul acestor proceduri fiindca mi se pare extrem de greu sa le faci treaz fiind. Am spus o rugaciune in minte si le-am zis ca sunt pregatita. Cand m-am trezit nu stiam cum sa intreb mai repede daca au depistat unde era hemoragia si daca s-a putut face ceva. Gastroendoscopia a aratat ca aveam o gastrita, insa hemoragia digestiva a fost in colon. Au identificat zona unde sangeram si au cauteurizat-o, reusind sa opreasca hemoragia!

A fost o mare usurare sa aflu de la domnul dr oncolog ca pot continua imediat prima cura de chimioterapie si ca aceasta complicatie nu imi intarzie tratamentul.

Am ramas asadar internata in spital ca sa continui tratamentul. Tata a venit si el la Viena si mi-a adus la spital o bluzita a Victoriei, pe care mama a sigilat-o intr-o punga ca sa nu isi piarda mirosul de bebe. Mirosul puiului meu m-a ajutat sa uit de toate clipele grele ce tocmai trecusera si sa ma concetrez la ce urma.

A trecut si prima sedinta de chimioterapie si imunoterapie si am ajuns la apartamentul inchiriat din Viena. Fiind prima mea sedinta de chimioterapie, nu am stiut foarte exact la ce sa ma astept in continuare ca si efecte adverse. Doctorul mi-a prezentat o lista foarte lunga, insa mi-a zis ca fiecare persoana suporta in felul ei tratamentul si ca vom discuta pe masura ce voi avea diverse senzatii.

Dupa complicatia cu hemoragia digestiva am simtit ca nu voi putea sa mai stau la Viena daca nu o aducem pe Victoria si pe mama sa stea cu noi. Gandul ca s-ar putea sa mai fac o alta complicatie si sa nu supravietuiesc era foarte prezent si imi doream sa le am aproape. Am cautat un notar in Viena ca sa intocmesc actele necesare ca sa ii poata face Vali Victoriei pasaport si sa o aduca in tara. Apoi m-am gandit sa merg cu tata si cu Vali la IKEA ca sa luam doua comode ca sa putem sa depozitam mai multe lucruri.

Am ajuns la IKEA, am ales comodele si deodata am simtit ca mi se taie filmul. I-am spus lui Vali sa se duca sa gaseasca mobila in depozit si ca eu voi iesi cu tata afara din magazin la aer. Stiti cum e structurat insa un magazin IKEA? Fara iesiri! Tocmai ca sa te oblige sa il parcurgi in integralitate si sa te tenteze cu diverse obiecte. Am cautat disperati o iesire de urgenta, dar nu gaseam. Eu deja aveam transpiratii reci si simteam ca nu mai pot respira. Am acostat un angajat si i-am spus ca trebuie sa ies urgent la aer. Mi-a deschis o usa dintr-un perete fals si ne-a indicat directia in care ar fi o iesire de urgenta, dar trebuia sa strabatem niste culoare subterane. Nici acum nu stiu cum am reusit sa ajungem la suprafata, insa stiu ca atunci cand am ajuns sus aproape ca am lesinat. M-am intins pe niste trepte de ciment si abia mi se mai simtea pulsul. Tata era saracul extrem de panicat. Iesisem undeva in spatele magazinului, foarte departe de parcare. Eu nu aveam cum sa ma deplasez pe jos, Vali nu avea semnal in magazin. A gasit tata un carucior de transportat marfa si m-a intins pe el si asa m-a dus pana la masina din parcare. Incet incet, mi-am revenit, dar tot nu eram capabila sa stau nici macar in sezut, asa ca am ramas intinsa pana la masina, chit ca se uita toata lumea din parcare cu ochii mari la mine. Mi-a fost extrem de rusine ca mi s-a facut rau si ca i-am pus intr-o astfel de situatie. Zilele ce au urmat am avut caderi de tensiune frecvente. Imi venea sa lesin doar cat ma ridicam sa merg la toaleta. Acesta a fost primul efect advers in urma chimioterapiei.

Al doilea efect advers nu a intarziat nici el prea mult sa apara – mucozita orala. Se manifesta prin aparitia mai multor leziuni inflamatorii ulcerative la nivelul cavitatii orale. Ca sa fie mai pe intelesul tuturor -rani in cavitatea bucala, ca niste afte. Mie mi-au aparut pe limba mai multe ulceratii.

Citisem in urma cu cateva luni un top al celor mai groaznice dureri. Durerea de limba nu se regasea in top 10, dar va asigur ca ar trebui sa fie pe podium. Timp de 5 zile nu am putut sa mananc decat mancare in forma lichida si plangeam la fiecare inghititura. Cine ma cunoaste stie ca sunt o persoana vorbareata si ca nu imi prea tace gura. Fireste ca aceasta mucozita orala m-a redus la tacere complet. De durere nu reuseam sa mai articulez niciun cuvant.

Cu toate ca am avut episodul de la IKEA si mucozita orala, nu am renuntat la dorinta de a o aduce pe Victoria la Viena. Doctorul meu oncolog m-a chemat la clinica sa imi dea o reteta pentru tratarea mucozitei orale fix in ziua in care urma sa merg la notar. Am zis ca o sa trec pe la clinica repede cu Vali inainte de a merge la notar. Din nou, am subestimat ravagiile pe care le face chimioterapia in corp. Odata ajunsa in cabinetul doctorului, in mijlocul discutiei cu el am lesinat, dupa care am vomitat la el in birou cand mi-am revenit, iar in drum spre ambulatoriu am vomitat din nou. Mi-au facut repede antivomitive intravenos si mi-au dat vitamine. Evident, am ratat si programarea la notar.

Am discutat cu Vali despre reprogramarea consultatiei la notar, dar dupa o analiza indelunga am ajuns amandoi la concluzia ca nu e indicat sa o aducem pe Victoria la Viena daca mie imi e atat de rau. A fost o decizie extrem de grea, dar am stiut ca ei ii va fi mai bine acasa la Lugoj, printre lucrusoarele ei frumoase si cu bunicii in jurul ei care ii faceau toate poftele.

Dupa aproximativ 5 zile de suferinta acuta in care nu am putut decat sa beau lichide, am inceput sa pot manca bucatele mici de mancare. Incepuse sa fie mai bine, cand a aparut cel de-al treilea efect advers….caderea parului.

Ati putea crede ca dupa ce am indurat pana atunci, faptul ca imi cadea parul nu ar fi trebuit sa ma mai afecteze. Ma pregatisem deja mental pentru acest moment, dar cumva mi-am imaginat ca va cadea intr-o perioada mai indelungata, nu tot deodata si nu imediat dupa prima sedinta de chimioterapie. Seara cand m-am culcat eram in regula, iar la 5 dimineata cand m-am trezit, perna era plina de fire de par. Cand mi-am bagat mana in par am ramas efectiv cu un smoc de par in mana si la fiecare miscare a capului cadeau fire din toate directiile. Din nou, mi-a fost ciuda pe mine ca ma poate supara un lucru superficial precum caderea parului, dar cred ca pentru o femeie, podoaba capilara e foarte importanta. L-am trezit pe Vali si plangand i-am spus ca eu nu pot indura sa vad cum imi cad smocuri de par la fiecare 5 minute. L-am rugat sa ma tunda atunci, la 5 dimineata, direct cu masina de tuns.

Desi nu i-a fost deloc usor sa faca el asta, s-a comportat exemplar. Am ras amandoi in timp ce ma tundea si am facut haz de necaz. M-am uitat la final in ochii lui si iubirea lui m-a facut sa ma simt frumoasa chiar si fara par!

Hemoragia digestiva si efectele adverse de dupa prima chimioterapie m-au destabilizat emotional. Nu e deloc usor sa nu iti mai cunosti corpul..sa nu iti mai stii limitele si sa simti ca lesini la cel mai mic efort. Inainte de asta nu as fi crezut ca e posibil sa ai stari de lesin chiar si atunci cand stai in pat. Incidentul de la IKEA in care tata a trebuit sa ma care cu caruciorul m-a facut sa nu mai am curaj sa ies din apartament decat pentru a face cativa pasi in zona unde stateam. Nu am vrut sa ii mai pun intr-o astfel de situatie vreodata.

Faptul ca nu am putut vorbi din cauza mucozitei orale m-a ajutat sa stau si sa analizez in amanunt ce mi se intampla. Lupta cu cancerul incepuse…si prima batalie nu a fost usoara. Oboseala pe care o resimti dupa chimioterapie nu se compara cu nicio alta senzatie de oboseala pe care ai mai avut-o anterior. Banuiesc ca depinde si de tipul de chimioterapie si de doza, dar in cazul meu, fiind doza maxima posibila si senzatia de sfarseala a fost intensa. Am avut doua zile in care imi era greu si sa gandesc. Am stat pur si simplu si m-am uitat la zidul alb. Nu am fost capabila nici macar sa ma uit pe aplicatia care era conectata la camera de filmat din camera Victoriei. Dupa cele doua zile, am realizat un lucru: cu cat ma simt eu mai rau, cu atat se simt mai rau si tumorile mele! Dupa ce m-am setat pe aceasta directie, a venit si puterea de a lupta mai departe. M-am gandit ca acum am acumulat deja experienta despre cum e sa faci chimioterapie si ca la urmatoarea cura voi fi deja pregatita psihic pentru ce urmeaza si imi va fi mai usor. Am decis sa nu imi mai fie rusine cu slabiciunea mea si sa accept ca este doar o etapa necesara pentru vindecarea mea.

Despre urmatoarele cure de imunoterapie si chimioterapie o sa va povestesc in urmatorul articol. Incerc din rasputeri sa nu le mai fac atat de lungi, dar sunt multe informatii pe care vreau sa le impartasesc cu voi.

Cum am renascut in anul 2020 – Prima parte

Vedem deseori in filme persoane care se imbolnavesc de cancer si cum trec ele prin aceasta experienta. Nu stiu cum sunteti voi, dar eu in timp ce am vizionat unele dintre aceste filme in mod inevitabil m-am identificat cu anumite personaje despre care nu stiam ca se vor imbolvavi ulterior in film si atunci mi-am imaginat si cum ma voi comporta daca va fi sa ma imbolvanesc vreodata: am concluzionat repede in mintea mea ca voi fi genul de pacient optimist, care primeste tratamentul cu bucurie si care se imprieteneste cu tot staff-ul din spital.

Bineinteles ca e mult mai usor cand iti imaginezi un lucru decat atunci cand viata chiar “iti ofera sansa” sa dovedesti ca te vei purta asa cum te-ai gandit anterior.

La 30 ani, eu cel putin, simteam ca a fi in viata e un drept. Dupa ce am trecut prin experienta asta, simt ca viata e un dar. Fiecare zi pe care o mai primesc si in care sunt sanatoasa e nepretuita! Ma trezesc dimineata si primul lucru pe care il fac e sa ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a mai dat o zi in care sa pot face lucruri frumoase

Desi am povestit detaliile tehnice ale bolii mele pe grupul “Impreuna pentru Andrada”, am evitat sa impartasesc cu voi si trairile mele din aceasta perioada. Am preferat sa le tin pentru mine si sa le impartasesc cu voi la final, in cazul in care urma sa fie un final fericit. Scriu aceste randuri cu speranta ca unele informatii vor fi utile si altor persoane, care, fie sunt intr-o situatie ca a mea, fie au un membru al familiei sau un prieten care trece printr-o experienta similara si astfel veti intelege mai bine prin ce trece.

Cu o saptamana inainte de afla ca am cancer in stadiu IV cu multiple metastaze

Am implinit 30 ani in mult disputatul an 2020. Nici nu imi vine sa cred ca a trecut doar un an de atunci. Eram insarcinata in 7 luni cand a fost ziua mea si eram cat se poate de implinita si la propriu si la figurat. Eram suparata ca incepuse sa se inrautateasca situatia cu virusul in tara si nu stiam in ce directie ne indreptam, dar in rest, mi-am petrecut ziua de nastere facand o sedinta foto cu burtica mea si apoi am spalat si calcat hainute de bebe. Sa pregatesti hainutele pentru viitorul tau bebe e una dintre cele mai bune activitati pentru psihic atunci cand esti gravida.

Revenind la povestea mea… sunt sigura ca multi dintre voi v-ati intrebat cum am putut sa ajung atat de bolnava si sa nu imi dau seama din timp, cu atat mai mult cu cat parintii mei sunt medici. Recunosc ca asta a fost intrebarea care m-a framantat si pe mine cel mai mult in toata aceasta perioada si ce as fi putut sa fac diferit ca sa impiedic sa ajung in aceasta situatie atat de grava.

Am inceput ca tot omul prin a cauta pe google tot ce am gasit despre aceasta boala. Nu stiam ca e foarte frecventa in lume.

 Conform Societatii Romane de Hematologie, una din 50 de persoane  dezvolta o forma de limfom non-hodjkin in decursul vietii. Limfomul este un tip de cancer al sangelui. Limfoamele sunt tumori ale sistemului limfatic constituit din tesuturi si organe care produc si transporta limfocice sau celule albe. Atunci cand aceste celule se inmultesc necontrolat, se formeaza tumori, cunoscute sub denumirea de limfoame. Tumorile pot aparea oriunde in corp pentru ca sistemul limfactic traverseaza tot organismul. Problema la acest tip de cancer este ca e foarte agresiv si de cele mai multe ori nu prezinta imediat simptome. E unul din putinele tipuri de cancer care nu se coreleaza cu stilul de viata si nici nu se cunoaste cauza aparitiei limfomului non-hodjkin.

Ca urmare, nu am gasit un raspuns la intrebarea de ce m-am imbolnavit sau de ce nu am putut depista din timp ca m-am imbolnavit.

Am inceput sa am simptome aproximativ la 4 luni dupa ce am nascut-o pe Victoria. Desi devenise tot mai usor sa am grija de ea fiindca e un bebelas cuminte, eu ma simteam tot mai obosita cu fiecare zi. In 6 septembrie am mers in plimbare cu fetita la doctorul de familie si la intoarcere am mers alert fiindca i se facuse foame. Am observat ca nu pot respira bine si cand am ajuns acasa am remarcat ca aveam pulsul foarte mare, peste 150 batai/minut. Pulsul meu nu si-a revenit pana seara, desi eram in repaus. De asemenea, de cateva zile aveam si o tuse seaca usoara care mi-a dat de gandit. Daca oboseala ar fi avut o explicatie in faptul ca eram proaspata mamica, tusea si pulsul crescut nu aveau nicio legatura cu faptul ca am nascut.

Am decis ca nu se mai poate si am mers la spital la Lugoj chiar in acea zi. Ati avut vreodata senzatia ca lucrurile se brodesc la fix uneori exact cand ai nevoie? Fix asa a fost si cazul meu. La spital era de garda o doamna doctor pneumolog, care mi-a recomandat sa fac o radiografie pulmonara. Recunosc ca nu am facut niciodata radiografie la plamani pana atunci in viata mea. Aici e greseala pe care mi-o imput. Acum voi face cu siguranta o data pe an o radiografie pulmonara. Radiatiile la care te expui cand faci o astfel de radiografie sunt insignifiante fata de importanta pe care ea o are in depistarea anumitor afeciuni. 

Tatal meu, fiind medic la spitalul din Lugoj, a venit cu mine cand am facut radiografia. El a intrat la medicul radiolog care facea interpretarea, iar eu am ramas pe coridor. Nu eram deloc ingrjiorata, ma gandeam doar ca dureaza foarte mult si copilul trebuia sa manance.

Tata e un om puternic si foarte pozitiv de felul lui asa ca nu l-am vazut plangand aproapre niciodata. A iesit din cabinet cu lacrimi in ochi. Nu am stiut pe moment ce sa cred, l-am intrebat ce a iesit pe radiografie si mi-a spus ca nu pare sa fie bine, dar ca nu se stie sigur ce am inca. Nu isi gasea cuvintele si simteam ca vrea sa ma protejeze. Mi-a zis ca e necesar sa fac urgent a doua zi un CT ca sa stim exact ce am. Cu siguranta noaptea de pe 6/7 septembrie a fost cea mai urata din viata mea. Sotul meu, Vali, era plecat la munca in Ucraina, eu dormeam cu fetita in pat si cautam disperata pe net intepretari de radiografii ca sa vad ce as putea avea si ii trimiteam imediat si lui ce am gasit. Nimic din ce descopeream nu suna bine, asa ca am plans toata noaptea pana la epuizare. Ma uitam la fata linistita a Victoriei care zambea in somn si simteam ca mi se rupe sufletul in doua.

 Dimineata am mers impreuna cu tata la spital sa fac CT-ul. In secret, eu speram ca radiografia facuta sa fie o greseala si sa imi spuna dupa CT ca sunt sanatoasa tun si ca ma pot intoarce la fetita mea care tocmai implinise patru luni. La un moment dat, s-a supraincalzit aparatul si a trebuit sa intrerupem CT-ul. Atunci a venit tata la mine sa vorbim fiindca trebuia sa raman in aceeasi pozitie. M-am uitat in ochii lui si l-am rugat sa nu ma minta si sa imi spuna sincer cat e de rau. Raspunsul lui a fost crunt…mi-a zis: E rau puiule, dar o sa luptam..dupa care mi-a descris ce se vazuse pana atunci la computer tomograf. Aveam o tumora imensa mediastinala care parea ca a invadat si vena cava si multiple metastaze la ambii plamani.

Intre timp, s-a racit si aparatul si am putut relua tomografia. Tin minte si acum ca a venit asistenta la mine si cu ochii umezi m-a rugat sa fiu puternica si sa nu ma descurajez ca tineretea e de partea mea. A fost foarte greu sa mai stau nemiscata pana s-a finalizat tomografia si ma rugam doar sa nu fie mai rau decat se vazuse pana atunci.

A urmat apoi o dupa-masa cumplita, in care impreuna cu sora mea si verisoara mea de la Paris incercam sa gasim un spital/clinica unde as avea sanse sa mi se puna repede un diagnostic si sa incep tratamentul. In acelasi timp si Vali si prietenii nostri cautau alte variante. Fara biopsie, nimeni nu stia la vremea respectiva ca am limfom non-hodjkin. Era cert doar ca aveam o tumora imensa care parea sa fi invadat vena cava si multiple metastaze la plamani. Ne-am interesat si la Bucuresti si Cluj, dar fiind pandemie totul ar fi decurs foarte greu pana sa obtin un diagnostic cert si sa pot incepe tratamentul. Am incercat la Paris, dar primeam un raspuns abia in doua saptamani, am incercat la Munchen, dar din nou dura pana primeam un raspuns daca m-ar fi putut primi ca pacient, tinand cont de situatia cu pandemia. Matusa sotului meu lucreaza langa Viena si ea mi-a dat ideea sa le scriu celor de la Wiener Privat Klinik din Viena. Stia ca sunt doctori oncologi foarte buni si ca au colaborari cu chirurgi toracici de top, in eventualitatea in care va fi necesar sa ma operez. Am vazut pe internet ca au punct de lucru cu pacientii in Timisoara si Bucuresti si am luat legatura cu persoana de contact care se ocupa de pacientii din zona de vest a tarii. Le-am trimis rezultatul de la CT-ul din Romania si m-au sunat chiar a doua zi, in 9 septembrie sa imi spuna sa vin urgent la Viena pentru ca dupa cum arata situatia mea se poate sa mor in orice moment, fiind invadata vena cava. Simt si acum aceeasi senzatia pe care am avut-o atunci cand am auzit cuvintele astea. Eram in masina cu parintii mei, sora mea si Victoria, pe care tocmai o dusesem la control la cardiologie pentru hemangiomul de pe frunte. M-am uitat la fetele lor si m-a cuprins o vina cumplita. Nu imi era frica de faptul ca as putea sa mor, ci de suferinta pe care as fi provocat-o fiecaruia dintre ei si sotului meu daca nu ajungeam sa ma tratez la timp.

Am facut repede bagajele si am plecat cu tata la Viena chiar in dupa masa aceea urmand ca a doua zi sa imi faca cei de la Wiener Privat Klinik toate analizele si PET CT. Am plecat de acasa in graba, mi-am luat doar cateva haine cu mine fiindca eu eram convinsa ca o sa ma intorc dupa ce am un diagnostic. Sotul meu era pe drum din Ucraina spre Romania, distrus si el de vestea pe care i-am dat-o. Nici nu stiu cum a reusit sa ajunga cu bine in Romania avand in vedere starea pe care o avea si faptul ca nu a mai dormit deloc de cand a aflat rezultatul de la radiografia mea. Victoria a ramas acasa cu mama mea si cu parintii sotului meu. Pana la acel moment eu o alaptam pe Victoria si ii dadeam doar completare de lapte praf. Desi stateam in casa cu parintii mei, ne-am ocupat de Victoria exclusiv numai eu si sotul meu fiindca ne era foarte drag sa facem noi tot ce tine de cresterea ei. Va dati seama socul mamei mele care, deodata, s-a vazut direct responsabila pentru cresterea puiului nostru de numai 4 luni. Nu eram siguri daca va accepta sa manance doar lapte praf, daca va vrea sa doarma cu ea si nu cu mine. Pe scurt, a fost un cosmar.

Inainte de a pleca la Viena

Odata ajunsa la Viena am ramas uimita de calitatea serviciilor medicale oferite si de modul in care am fost tratata. Am simtit din primul  moment ca le pasa de mine si ca isi doresc sa ma faca bine. Doctorul oncolog care s-a ocupat de mine se numeste Wolfgang Koestler. E un doctor extraordinar, foarte implicat si dedicat. Dupa ce am avut rezultatele de la analizele de sange si PET CT am avut o consultatie cu el. Fiind situatia cu pandemia, a trebuit sa merg singura sa fac toate analizele si PET CT-ul. Nu am avut voie cu insotitori.

Inainte de a merge la consultatia cu dr.oncolog, m-au sunat de la spital si m-au intrebat daca am venit insotita de vreun apartinator la Viena si daca da, m-au rugat sa vina acea persoana cu mine. Am stiut si eu atata lucru, ca un astfel de telefon nu poate insemna decat un diagnostic sumbru. La consultatie am mers asadar cu tata.

Inainte de a intra la PET CT

Am fost uimiti sa aflam ca la aceasta clinica exista o intreaga comisie de medici de diverse specialitati care se intalnesc intr-un tumor board si care analizeaza situatia fiecarui pacient. In urma analizarii cazului meu, mi s-a spus ca opinia lor este ca am limfom non-hodjkin, ca situatia nu e roz deloc fiindca am metastaze in tot corpul si ca sansele mele de supravietuire sunt de 75%. Mi-a explicat ca exista tratament pentru aceasta boala si ca vom sti mai multe dupa rezultatul de la biopsie, dar ca va fi un drum greu de parcurs. Chiar daca tumora mea mediastinala era foarte mare, nu exista indicatie de a fi operata pentru ca la limfom non-hodjkin tumorile se refac imediat in alt loc daca le extirpi. Mi-a recomandat sa fac chimioterapie extrem de agresiva si imunoterapie tot la doua saptamani.

Apoi m-a avertizat ca trebuie sa raman in Viena, pe toata durata tratamentului, de preferat sa inchiriez ceva chiar langa spital fiindca tratamentul e unul agresiv si eu avand multe metastaze, complicatiile posibile erau unele dintre cele mai urate, majoritatea fatale, asa ca era foarte important sa fiu aproape ca ei sa poata actiona repede.

La finalul consultatiei, mi-a zis ca tot ce am discutat pana atunci ramane valabil doar in ipoteza in care nu am metastaze si la creier pentru ca in eventualitatea in care as avea, sansele de supravietuire se reduc semnificativ. La PET CT ul pe care il efectuasem, creierul nu putea fi vizualizat pentru ca absoarbe substanta de contrast si apare negru pe imagini. M-a programat chiar atunci, la ora 18 la RMN si mi-a spus ca vom relua discutia a doua zi, cand vom avea si rezultatul de la RMN.

Centrul de imagistica e unul de ultima generatie si e conectat de spital printr-un tunel lung. Tot drumul pana la RMN m-am rugat la Dumnezeu sa nu am metastaze la creier. Sunetele din aparatul de RMN au fost oarecum linistitoare. Incercam sa ma concentrez la ele si sa le numar numai ca sa nu permit creierului meu sa acceseze toate gandurile negre care imi dadeau tarcoale. La finalul investigatiei am intrebat-o pe tehniciana care s-a ocupat de mine daca imi poate spune daca am metastaze si am izbucnit in plans…plangeam in hohote ca un copil mic. Fusese deja o zi lunga, plina de emotii si acum emotiile acumulate se revarsau din mine. Ma simteam deznadajduita. Mi-a zis ca nu ea interpreteaza rezultatele si ca o sa aflu a doua zi. Am implorat-o sa il roage pe doctorul radiolog sa imi spuna atunci rezultatul, fiindca nu cred ca mai pot rezista pana a doua zi sa nu stiu daca am metastaze pe creier. I-am spus cat de grav era diagnosticul meu dupa PET CT si ca sunt disperata. Din nou, umanitatea acestor medici a fost la cote inalte. Am asteptat cuminte pe coridor…m-am oprit din plans si cu ultimele forte am incercat sa ma adun. Dupa aproximativ 20 minute a venit domnul doctor radiolog la mine in sala de asteptare cu imaginile. Mi-a spus pe un ton extrem de bland ca nu se vede sa am metastaze la creier si sa lupt pentru ca am sanse sa ma fac bine.

Tumorile sunt cele marcate cu negru, cu exceptia splinei, vezicii urinare si a rinichilor, care vor fi mereu negre dupa administrarea substantei radioactive.

 Dupa ce am aflat toate informatiile astea, am discutat putin cu tata inainte de a-l suna pe sotul meu si intreaga familie. Am recapitulat cu el tot ceea ce imi spusese medicul ca sa fiu sigura ca am inteles corect si apoi mi-am luat inima in dinti si i-am sunat pe what’s app. Deja eram mai linistita, vestea ca nu am metastaze pe creier m-a ajutat sa vad situatia mea ca fiind una buna. Stiam ca a doua zi la prima ora sunt programata sa fac biopsia si ca foarte curand voi avea un diagnostic cert si ca urmare ma pot apuca de tratament. Mi-a placut ca prezentarea strategiei de tratament de catre domnul doctor a fost una foarte realista. Mi-a prezentat sansele de reusita asemenea unui avocat care isi pregateste clientul inainte de proces. Nu a incercat sa „indulceasca” in vreun fel diagnosticul si nici incercarile grele care vor urma.

M-am bucurat ca sotul meu a decis sa isi dea demisia din Ucraina si sa vina sa stea cu mine pe toata durata tratamentului si ca tata si-a luat concediu pentru a putea ramane si el sa aiba grija de mine. Asa m-am simtit ocrotita de barbatii familiei. Nu cred ca poate nimeni sa faca fata unei astfel de vesti fara suportul moral al familiei. Amandoi au avut extrem de multa grija de mine. Vali a fost trup si suflet langa mine in toate momentele grele. Tata, la fel. Mi-a dat incredere ca o sa gasesc resursele interioare sa trec peste incercarea asta si in fiecare clipa m-a imbarbatat. Am decis ca Victoria e mai bine sa ramana in Romania cu mama si cu parintii sotului meu, chiar daca sufletul meu era chinuit la gandul ca s-ar putea sa fac o complicatie fatala si sa nu o mai vad. Tot in acele clipe simteam ca as vrea sa o am si pe mama alaturi si stiu ca si ea si-ar fi dorit mult de tot asta, dar mi-am dat seama ca prezenta ei langa Victoria e mult mai importanta decat langa mine. Acum ca sunt mama, imi dau seama ca ei i-a fost cu siguranta mai greu decat mi-a fost mie fiindca tu poti pati orice, dar daca se intampla ceva cu copilul tau, se destrama universul. Matusa mea a dovedit si ea ca ma iubeste enorm. Si-a lasat familia si s-a mutat trei luni cu mama mea ca sa o ajute cu fetita. S-a purtat cu Victoria exact ca si cu nepotelele ei si a fost si suport moral pentru mama. Socrii mei au fost si ei implicati trup si suflet.

Dupa consultatia cu doctorul oncolog a urmat a doua zi dimineata biopsia. Biopsia mi-a facut-o ghidata sub tomograf, ceea ce m-a linistit avand in vedere ca era foarte aproape de inima si lipita de plamani. Mi-a luat 7 mostre de tesut din diverse parti ale tumorii ca sa fie siguri ca au destul material pentru analiza. Mi-a facut doar anestezie locala si durerea a fost una suportabila. Chiar nu a fost atat de rau pe cat imi imaginasem inainte de procedura. Biopsia a confirmat ceea ce comisia de medici a presupus deja si anume faptul ca aveam limfom non-hojkin cu celule B mari, ceea ce dintre toate relele de pana atunci era o veste buna fiindca acest tip de limfom raspunde destul de bine la chimioterapie.

Dupa ce am avut un diagnostic final si am stabilit planul de tratament, a urmat zbuciumul financiar inerent tratamentului la o clinica privata din strainatate.  Initial ni s-a spus ca tratamentul ar ajunge undeva la 70.000 euro daca nu fac nicio complicatie, ceea ce era putin probabil. Din pacate, am facut numeroase complicatii care au ridicat costul final al tratamentului la 116.000 euro, pe care a trebuit sa ii achitam in decursul celor 3 luni jumate de tratament. Suma a fost colosala si nu as fi reusit sa fac tratamentul daca nu ar fi fost atatia oameni cu suflet mare in jurul meu. Prietenii nostri apropiati si familia au format o echipa de strangere de fonduri si s-au ocupat ei cu sotul meu de tot ce a presupus latura financiara, astfel incat eu sa imi canalizez toata energia doar la a ma face bine. Din nou, nu cred ca sunt multi oameni atat de norocosi sa aiba langa ei persoane saritoare care sa inteleaga ca in acele momente nu mai ai deloc energie sa te mai zbati sa faci rost de bani.

Am fost impresionata pana la lacrimi de generozitatea tuturor oamenilor care m-au cunoscut in aceasta viata, dar si a celor care desi nu stiau absolut nimic despre mine au vrut sa ma ajute sa ma fac bine. Am primit atatea mesaje frumoase de incurajare si rugaciuni care m-au uns pe suflet. De regula, postam pe grupul meu de fiecare data cand incepeam o sedinta de chimioterapie. Prima zi de chimioterapie dura mai bine de 12 ore, asa ca mesajele primite ma ajutau sa zambesc si sa simt ca multa lume isi doreste sa reusesc sa ma vindec. E un pansament foarte bun pentru rana din suflet sa vezi ca lumea din jur te vrea alaturi si isi rupe din timp ca sa iti transmita un gand frumos. Cu siguranta vindecarea mea s-a produs si datorita acestor oameni minunati cu suflet mare!

In ceea ce priveste cazarea in Viena, pot spune ca am avut din nou foarte mult noroc. In ziua in care am facut biopsia, s-a ocupat de mine o asistenta romanca, care pe langa faptul ca mi-a spus foarte multe informatii utile legate de tratament, m-a ajutat si cu un contact al unui proprietar roman care avea un apartament de inchiriat. Proprietarul dadea de regula acest apartament persoanelor din Romania care veneau la tratament si care trebuiau sa stea mai multe luni in Viena. Pretul a fost unul mai mult decat decent pentru conditiile de cazare si pentru faptul ca era aproape de spital. In general, nu e foarte usor sa inchiriezi locuinte in Viena pe termen lung, asa ca acest ajutor a fost unul enorm. Tot ea a fost cea care m-a sfatuit sa ma tund scurt chiar inainte de a incepe prima tura de chimioterapie, astfel incat socul caderii parului sa nu mai fie atat de mare. M-a ajutat si cu o programare la un salon de coafura. Nu am mai fost tunsa atat de scurt de cand aveam 10 ani si lumea credea ca sunt baiat fiindca nu aveam cercei. Acum nu am mai avut aceeasi problema, din contra, am fost sfatuita sa imi pastrez aceasta tunsoare si dupa ce imi va creste din nou parul dupa tratament.

Starea mea de sanatate fix inainte de a incepe tratamentul era din ce in ce mai rea. Nu mai eram in stare sa merg nici macar 300 m pe jos fara sa simt ca ma sufoc. Aveam accese de tuse si pulsul ajungea si la 170 batai/minut. Cu toate acestea, am decis ca nu voi fi niciodata prea obosita ca sa zambesc celor din jur.

Veti vedea si in continuare ca indiferent cat de greu mi-a fost, am incercat sa zambesc si sa ma aranjez.

E foarte greu sa ti se deterioreze starea de sanatate in decurs de doua-trei saptamani si sa nu mai poti sa faci absolut nimic din ce faceai inainte. Cand treceau mamici cu carucioare sau copilasi mai mari pe langa noi izbucneam in plans, la gandul ca nu voi apuca poate sa imi vad fetita crescand. Chiar daca ma uitam zilnic la ea pe camera de filmat, dorul era mult prea mare.

Asa o vedeam eu pe camera de filmat instalata langa patutul ei

Fiindca deja am povestit foarte multe si nici nu am ajuns la prima cura de chimioterapie, voi posta in fiecare saptamana restul povestii mele, ca sa nu va incarc emotional prea tare. Sunt constienta ca nu sunt lucruri placute de citit, dar consider ca sunt utile si cred ca va datorez dupa tot ce ati facut pentru mine sa aflati povestea spusa de mine pe larg. Starea de sanatate nu mi-a permis sa va scriu foarte multe sau sa vorbesc la telefon si nici sa ma intalnesc cu voi dupa finalizarea tratamentului. Cand veti citi anumite pasaje mai triste, va rog sa aveti totusi in vedere ca finalul e unul fericit si sa continuati sa cititi !