Cea mai grea etapa a tratamentului – partea a treia

• 

• 

• 

In aceasta a treia parte a periplului meu, am sa va povestesc despre cele mai grele clipe din perioada tratamentului de la Viena…Mi-a luat mai mult timp pana sa reusesc sa scriu aceasta parte fiindca imi e inca greu sa imi aduc aminte de acele zile.

M-am internat in 30 septembrie 2020 pentru cura II de imunoterapie si chimioterapie. Dupa incidentul cu hemoragia digestiva de la prima cura de chimioterapie, am hotarat impreuna cu sotul meu ca cel mai intelept ar fi sa se interneze cu mine, ca sa imi fie alaturi in caz ca mai survin alte complicatii. Dupa cum se vede si in poza de mai sus, eram pozitivi si pregatiti pentru tratament. Ne gandeam ca ce a fost mai rau precis a trecut deja si ca acum avem experienta si stim cum decurg lucrurile. Din pacate, la numai cateva ore dupa aceasta poza, complicatiile au navalit din nou asupra noastra. Boala parca voia sa ne demonstreze ca nu stim nimic, ca nu ne putem pregati pentru ce urmeaza si ca viitorul e incert.

In dupa-masa zilei de 30 septembrie eram programata pentru implantarea unui cateter central in vena subclaviculara. De cand ma stiu am avut un sistem venos care mi-a pus probleme ori de cate ori am fost sa imi fac analize. Mereu erau puse in dificultate asistentele cand trebuiau sa imi ia sange pentru ca am vene superficiale care cedeaza imediat. La prima sedinta de chimioterapie abia abia mi-au gasit o vena mai profunda in care sa imi poata face perfuziile si trasfuziile.

In astfel de situatii, se practica in mod frecvent introducerea unui porth a cath, adica a unui cateter central in vena subclaviculara, cu care pacientul ramane pe toata durata tratamentului. Mai simplu spus, e o cutiuta de titan, bagata sub piele, in piept, la care e atasat un cablu care merge pana la inima. In aceasta cutiuta de titan imi introduceau un ac de 25 mm prin care apoi imi puteau face tratamentul. Un astfel de cateter e extrem de util fiindca chimioterapie distruge venele si, in timp, pacientii dezvolta dureri mari ale mainilor. Prin acest cateter se poate lua si sange pentru analize oricand e nevoie si pacientul nu mai este intepat de fiecare data cand trebuie verificat vreun parametru.

Asadar, eu eram candidatul ideal, iar domnul doctor a decis ca ar fi indicat sa facem aceasta procedura inainte de a doua cura de chimioterapie.

In mod normal, introducerea cateterului central nu este o procedura complicata, operatia se face sub anestezie generala si dureaza aproximativ o ora.

• 

Cred ca banuiti deja ce urmeaza, daca am inceput articolul spunand ca au fost cele mai grele clipe din tot tratamentul. Aceasta operatie simpla, in cazul meu, din pacate, a esuat. Inainte de a ma adormi, doctorul m-a intrebat pe care parte vreau sa imi monteze cateterul central, stanga sau dreapta. Chiar nu am realizat in acel moment cat de importanta va fi alegerea mea in continuarea tratamentului meu…

Am ales partea stanga si am adormit. Cand m-am trezit la terapie intensiva dupa operatie, doctorita anestezista era langa patul meu si ma tinea de mana. Mi-a spus ca operatia a esuat si ca nu au reusit sa imi introduca cateterul central pentru ca ceva nu e in regula cu mine, dar nu isi dau seama inca ce. Operatia care trebuia sa dureze o ora, a durat doua ore jumate, timp in care doctorii au tot incercat sa introduca cateterul, insa fara succes.

Au adus un aparat mobil de facut radiografii, chiar acolo in salonul de terapie intensiva, si mi-au facut o radiografie toracica ca sa isi dea seama ce s-a intamplat. Pe radiografie se vedea faptul ca am pneumotorax ( adica plamanul meu stang nu mai functiona ).

In timp ce vorbeam cu doamna doctor, l-am auzit pe Vali pe coridor, care era disperat fiindca nu intelegea de ce nu m-au adus inapoi in salon desi trecusera deja 3 ore. A discutat cu doamna doctor anestezista si ea i-a spus ca sunt nevoiti sa imi faca din nou o anestezie generala ca sa punctioneze cu o seringa pleura in mai multe locuri si sa vada ce se intampla. Zis si facut…am adormit din nou, iar cand m-am trezit, fata doamnei doctor parea si mai ingrijorata decat inainte. Mi-a aratat o seringa mare plina cu un lichid alb laptos care provenea din pleura mea. Practic, pleura plamanului meu stang era invadata cu un lichid alb si nu se cunostea exact ce anume e. Au trimis proba la laborator si m-au lasat cu oxigen peste noapte.

• 

• 

A fost o noapte lunga si stresanta. Eram fericita ca de data asta Vali putea sa stea cu mine si nu mai riscam sa raman singura. Asistentele erau foarte cumsecade si veneau mereu la noi sa vada cum ma simt si aveau grija sa ne spuna mereu ceva frumos ca sa ne faca sa zambim.

Dimineata a venit domnul dr. Koestler la mine in salon. Mi-a spus ca au discutat din nou in tumor board situatia mea si ca au decis ca trebuie sa imi introduca un tub pana in pleura plamanului stang, printre coaste, ca sa permita lichidului sa iasa. Si-au dat seama ca lichidul alb cu care se umpluse pleura plamanului meu era de fapt limfa si ca, cel mai probabil, tumora mea mediastinala mi-a perforat ductul limfatic in procesul ei de necrozare.

• 

• 

• 

• 

La pranz, m-au si dus la imagistica ca sa imi introduca tubul ghidat ecografic. De data aceasta m-au intrebat daca doresc anestezie generala sau imi fac cu anestezie locala. Am ales imediat anestezia generala. Mi-a facut injectia ca sa adorm si de data aceasta am apucat sa numar pana la 10 si nu adormisem inca. Tin minte ca le tot spuneam sa nu se apuce inca de lucru pentru ca nu am adormit… cand…am adormit. Planul initial era sa imi tina acest tub cateva ore, dupa care sa mi-l scoata. Insa, de la cateva ore am ajuns sa stau cu tubul fix 7 zile. Cum se cuantifica asta in durere? E foarte simplu de explicat matematic. Respiram in medie cam de 18 ori/minut. Intr-o zi respiram deci cam de 25000 ori. Acum imaginati-va ca aveti un tub care intra intre coaste si va doare de fiecare data cand trageti aer…imi era groaza si sa mai respir…incercam sa trag aer cat mai rar, doar ca sa am o pauza. In plus, tubul era amplasat intr-o pozitie in care nu puteam sa stau pe partea cu el, nici pe partea cealalta pentru ca se tensiona muschiul si ma durea si mai rau, asa ca unica posibilitate era sa stau pe el. Cand ma miscam chiar si un milimetru in pat izbucneam in plans de durere. Patul l-am setat sa stea ridicat, incat stateam aproape in fund, ca sa fie presiunea cat mai mica pe spate si sa pot respira, fiindca daca ma lasam mai pe spate tuseam si ma sufocam.

Nu am mai avut voie sa mananc si sa beau nimic. Primeam mancare prin perfuzie, pe vena mea prapadita. Fiind o perfuzie foarte densa, abia facea fata vena mea. Imi faceau in acelasi timp injectii in picior de trei ori pe zi cu somatostatine, care dor foarte tare fiindca sunt uleioase. Noroc cu Vali care ma tinea rabdator de mana la fiecare injectie. Asistentii erau foarte draguti, fiindca stiau deja ca nu sunt de acord sa fac injectia decat daca ma tine Vali de mana si daca vedeau ca e plecat din camera se intorceau mai tarziu cu injectia.

• 

Dupa doua zile de perfuzii, vena mea s-a infundat si nu am mai putut primi amestecul care practic substituia intreaga mea hrana. Plamanul meu arata la fel de rau in continuare. Am facut cate o radiografie in fiecare zi si chilororaxul ( asa se numeste acumularea de limfa in cavitatea pleurala ) nu parea sa dispara. Au atasat la tubul meu un aparat care facea vacuum si care tragea practic lichidul din plamanul meu, insa ductul limfatic fiind perforat, se umplea repede la loc. Injectiile cu somatostatine ar fi trebuit sa peticeasca in mod natural gaura din ductul limfatic, insa acest lucru nu parea sa se intample.

Pe zi ce trece eram tot mai deznadajduita si imi era tot mai greu sa mai cred ca exista sanse sa ma mai recuperez. Cand am vazut ca s-a infundat si singura mea vena buna, am izbucnit intr-un potop de plans. Doctorul meu oncolog insa nu m-a lasat sa imi pierd speranta si a venit din nou cu o solutie.

In disperare de cauza, doctorii au hotarat ca sunt nevoiti sa incerce din nou introducerea cateterului central, de data aceasta pe partea dreapta. Am facut asadar a patra anestezie generala in decurs de 4 zile. Incepusem sa ma obisnuiesc si cu protocolul operator. Stiam toti pasii deja. Imi era doar groaza de momentul in care urma sa ma trezesc, sa nu mai primesc din nou vesti proaste. Practic aveam deja un plaman nefunctional, iar operatia de introducere a cateterului ar fi putut ca si complicatie sa imi faca nefunctional si al doilea plaman, ceea ce mi-ar fi fost fatal. Insa, doctorii m-au asigurat ca vor avea grija maxima ca acest lucru sa nu se intample. M-am lasat pe mana lor si iata ca de data aceasta introducerea cateterului s-a realizat cu succes!

• 

• 

Am fost atat de fericita ca doctorii au reusit implantarea cateterului central, incat am uitat chiar si de tubul dintre coaste! Macar acum puteam sa continui tratamentul cu somatostatine si cu perfuziile, in speranta ca se va inchide gaura din ductul limfatic.

Au mai trecut trei zile ( adica inca 75000 respiratii). Domnul doctor a fost dragut si mi-a oferit posibilitatea de a face morfina in momentele in care devenea insuportabil. Tubul s-a infundat de cateva ori si domnul doctor a trebui sa ii schimbe pozitia, adica sa traga de el putin. De data asta nu stiu cum sa va explic durerea pe care am simtit-o pentru ca nu am niciun termen de comparatie…in secundele acelea am simtit cea mai mare durere pe care am resimtit-o vreodata. E cumplit sa se miste un tub prin pleura ta. Din nou, mana lui Vali, care statea in genunchi langa patul meu, si vocea lui calma, m-au ajutat sa pot sa indur si sa nu fug din spital.

Asa s-au scurs in total 7 zile, cand a devenit cert pentru toata lumea, inclusiv pentru mine, ca ductul meu limfatic nu vrea sa se vindece de la sine. Atunci am facut cunostinta cu domnul dr. Hoda, chirurg toracic. A venit seara la noi in salon cu dosarul meu medical si in 10 minute m-a convins ca nu mai e alta sansa decat sa ma opereze. Urma sa ma opereze laparoscopic si sa imi clipeze ductul limfatic in mai multe zone, ca sa fie sigur ca opreste pierderea de limfa. Mi-a prezentat o lista luuuuunga de posibile complicatii in urma operatiei si mi-a spus ca va face tot posibilul ca operatia sa ramana pe cale laparoscopica, astfel incat sa nu fie nevoie sa imi taie pieptul si coastele pentru o operatie deschisa.

Eram atat de obosita sa ma doara la fiecare respiratie cu tubul intre coaste incat operatia suna deja bine. Cea mai mare ingrijorare a noastra era faptul ca aceasta complicatie imi intarzia chimioterapia care sa nu uitam era vitala pentru mine, fiind in stadiul IV cu metastaze multiple. O operatie deschisa m-ar fi slabit atat de tare incat ar fi fost foarte greu sa mai reiau la scurt timp chimioterapia.

Am acceptat imediat sa ma opereze, fara sa mai stau sa mai analizez prea mult lucrurile. Nu parea oricum sa existe vreo alta optiune, iar eu imi doream doar sa pot continua cat mai repede sa fac curele de chimioterapie!

Am ajuns din nou in sala de operatii, aceeasi pregatire de dinainte, din nou anestezie generala. Ma bucur foarte tare ca am avut o luna de miere minunata pentru ca amintirile din acea excursie mi-au fost prieteni buni inainte de fiecare procedura medicala, ca sa alung frica. Apoi am vorbit cu asistentii despre Victoria si m-am gandit la fata ei dulce dintr-o poza proaspata pe car e mi-a trimis-o mama.

• 

Am adormit cu zambetul pe buze si cu incredere ca totul va fi bine. M-am trezit la reanimare si primul lucru pe care l-am facut a fost sa imi pipai pieptul sa vad daca m-au taiat sau au reusit sa ma opereze laparoscopic. Ahhh! Ce bucurie! Nu eram taiata pe piept..deci parea ca totul a decurs conform planului. A venit la scurt timp si domnul dr. Hoda si mi-a spus ca mi-a pus 7 clipuri pe ductul limfatic, asa ca era aproape convins ca nu va mai curge limfa. Am fost extrem de fericita cateva momente, dupa care am simtit ca inca ma doare cand trag aer. Am intrebat de ce si mi-a raspuns ca mi-a montat un alt tub intre coaste, de data aceasta mai mititel (dar tot dureros) ca sa permita lichidului din pleura sa iasa si sa verificam in acelasi timp daca a reusit operatia. Am mai stat asadar inca 5 zile si cu al doilea tub introdus intre coaste. Si acest tub s-a infundat si a trebuit miscat din pozitie…din nou dureri insuportabile…morfina. Eram epuizata deja de la atata durere.

• 

• 

Au trecut zilele si lichidul din sticla era tot mai putin, semn ca operatia a reusit, insa plamanul meu tot nu functiona pentru ca inca mai era lichid in pleura care il impiedica sa se expansioneze. Din cauza ca ductul limfatic a fost clipat, el practic nu mai functiona deloc…asa ca mi s-a umflat foarte tare mana stanga. Am stat cu manson compresiv pe mana si cu ciorapi compresivi cateva zile si a venit in fiecare zi o maseuza care sa imi faca masaj limfatic.

• 

• 

Dimineata eram planificata la radiografie – venea infirmierul cu scaunul cu rotile sa ma conduca. Imi luam ramas bun de la Vali, increzatoare si ma rugam tot drumul pana la laboratorul de imagistica sa fie bine de data asta. Cand ma intorceam in camera, nici nu mai trebuia sa ii spun nimic lui Vali fiindca stia deja dupa privirea mea ca iar nu e bine…

Am ajuns din nou pe mana domnului dr.radiolog care e un om deosebit de bland si rabdator. El mi-a facut o punctie cu un ac gros, ghidat sub CT si a scos restul de lichid din pleura. Imediat dupa aceasta procedura si-a revenit si plamanul meu imediat!

In toata aceasta perioada in care am stat internata, am facut 14 radiografii si un CT. Aveam o intreaga colectie de fotografii ale plamanilor mei la spital, cu care as fi putut face o expozitie.

Fiindca si inainte v-am expus si latura financiara a tratamentului meu, o sa va spun ca aceasta internare, in care practic am facut doar complicatii si nicio sedinta de chimioterapie, a costat 42000 euro.

• 

• 

Dupa internarea aceasta am avut la dispozitie o zi sa stau la apartament sa ma odihnesc, dupa care am reusit sa fac in sfarsit cura II de imunoterapie si chimioterapie. Despre ce s-a mai intamplat apoi, va voi povesti intr-un articol viitor. Va pot spune de acum ca ce a fost mai greu a trecut si ca povestea de acum inainte are o nuanta mult mai vesela!